Crezi ca ar fi posibil sa privim viitorul fara a tine cont de greselile trecutului?
Pe la ora 12 noaptea stau intinsa pe covorul din camera privind in gol tavanul. Sunt momente cand nu ma pot gandi la nimic sau dimpotriva, imi trec atata de multe lucruri prin minte incat nu le pot orandui in ceea ce numim ganduri. Zambesc fara sa imi dau seama de ce. Sunt paralizata. Nu ma pot misca. Ma simt captiva in propriul corp, tintuita la pamant de ganduri pe care nu le recunosc. Oare de ce avem nevoie sa privim in propria fiinta pentru a ne raporta corect la cei din jur, la lumea exterioara? Introspectia este probabil unul din lucrurile pe care uit sa le fac, insa in ultima vreme nu imi amintesc nimic din ceea ce ar trebui. Pur si simplu mi se sterg din minte. In fata mea vad prietenii pe care i-am avut, anii copilariei si parca nu ma regasesc. Poate ca am evoluat. Poate e de vina diferenta dintre ceea ce am fost si ceea ce sunt. Insa mai socant este sa ma gandesc la trecut si sa imi imaginez viitorul. Uneori mi se pare ca daca as trai inca 60 de ani ar fi prea putin. Putin pentru ce? Mi-am propus sa realizez ceva? Sigur ca nu, desi se spune ca toti avem un scop in viata. Mai corect ar fi ca toti avem un destin, o soarta pe care o imbratisam, insa de care nu suntem intotdeauna constienti. Nichita Stanescu afirma ca ,,suntem ceea ce iubim". Nu imi este clar despre ce iubire vorbeste, insa tind sa cred ca nu se referea la iubirea pe care o percem noi, ci conferea cuvantului un sens mai larg, presupunand probabil ca nu suntem atat de limitati incat sa ne inchinam viata unei singure persoane. Pe de alta parte Lucian Blaga sustinea ca ,,ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste vai". Intr-un fel e interesant sa incerci sa privesti lumea prin ochii unei persoane si sa idealizezi o fiinta, insa nu cred ca as putea face asta. M-as simti captiva. Prizoniera intre ceea ce sunt eu independent de ceilalti si perceptia altora despre lume. Este ca si cand as lua parerea altuia, as afirma cu voce tare acest lucru si as merge mai departe, fara a trece prin filtrul constiintei ceea ce am vazut sau auzit.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
