Powered By Blogger

marți, 2 septembrie 2014

Amintiri ratacite

A trecut o eternitate de cand nu am mai scris gandindu-ma la amintirile vechi, care desi ar trebui sa dispara in timp, devin din ce in ce mai vii pe masura ce ma regasesc tot mai putin in prezent si in viata pe care o am. As vrea sa pot crede ca un anotimp  aduce cu sine amintiri noi, prietenii, vise, sperante, experiente din care putem invata, greseli pe care nu le vom mai repeta...De ce oare acum imi este mai greu ca niciodata sa imi iert anumite greseli? 

Singurul lucru de care imi pare insa cu adevarat rau este ca nu ne-am intalnit in alt moment al vietii mele cand poate as fi facut alte alegeri, poate ti-as fi raspuns salutului cu un zambet sau sfaturilor cu o imbratisare. Poate atunci as fi inteles ca nu ne putem juca mereu. Cititorule, nu ma lamentez, nu iti cer iertare, nu tanjesc dupa mila nimanui, insa as vrea sa realizezi ca tu esti tinta acestor randuri, catre tine se indreapta acum gandurile mele si sperantele unei impacari cu trecutul. Imi este dor uneori de ceea ce eram inainte, de rasul copilaresc ce mi se asterne tot mai rar pe fata, de momentele cand uitam ca exista timp, ca avem familii care ne asteapta si datorii de indeplinit. Desi stiai ca meriti mai mult nu ai plecat. Desi stiam ca nu sunt corecta nu m-am schimbat. Poate ca trebuia sa imi intorci spatele si sa fugi. Poate asa era drept. Dar ce este dreptatea intr-o lume in care realizezi mult prea tarziu ca ai gresit? 

Stapanii fericirii noastre

Asa incepe totul...Un drum pe care la inceput nu il concepi altfel decat impreuna...Impreuna cu cine? Asta descoperi mai tarziu cand, confuz, incepi sa realizezi ca esti tot singur, ca nimeni nu o sa te ajute cu adevarat, nu o sa traga de tine, nu o sa te impulsioneze sa realizezi ceva. Toti privesc. Toti sunt spectatorii proprieri tale nasteri si decaderi. A fi singur inseamna de fapt a te regasi pe tine insuti, iar atunci cand te accepti asa cum esti constati, cel putin pentru o perioada, ca nu mai ai nevoie de nimeni in jurul tau, ca esti suficient de puternic incat sa faci fata tuturor obstacolelor. A muta muntii din loc a devenit un cliseu, insa la nivel simbolistic este in realitate puterea de a reusi in ciuda tuturor dificultatilor pe care le intalnim pe parcurs.

Stateam intr-o seara si ma gandeam cati dintre noi cunoastem fericirea singuri? De ce pentru a spune ca suntem impacati cu noi avem nevoie de alte persoane in jur care sa ne aprobe. Acele persoane ,,de incredere" sunt aparent capabile sa ne spuna cand ar trebui sa fim fericiti, sa fie indicatorul bunastarii noastre ca si cand ar avea o rigla cu care ar putea masura acest lucru. Gata, esti suficient de fericit! Te poti opri. Este adevarat ca societatea in care traim incadreaza fericirea in niste tipare preluate de la generatiile trecute din dorinta de a continua traditia, de a ne demonstra in permanenta ca omul nu se indeparteaza niciodata de reperele arhetipale. Si asa ajung oamenii neimpliniti pentru ca nu au bifat toate casutele de pe lista scrijelita de sute de ani. Tristi, se resemneaza incetul cu incetul, uitand ca in realitate suntem stapanii propriului destin, al propriei feiriciri si ca pana intr-un anumit punct aceasta nu depinde de cei din jurul nostru, ci de cum alegem sa ne privim atunci cand, grabiti pentru a-i face pe altii fericiti, ne uitam pentru scurt timp in oglinda.

Indemn

E cald afara sau poate doar mi se pare. Poate temperatura e singurul mod prin care eu percep realitatea, singura care mă ține legată de lumea vie. Vie? Așa susțin toti¦ Mereu am avut impresia că aproape toți oamenii din jurul meu se sting treptat atunci când refuză să cunoască o altă realitate, să viseze, să aspire, să renunțe la banal, la derizoriu, să spere. Sa spere către ceva irealizabil, ce nu poate fi cumpărat, cuantificat, pus sub semnul îndoielii.
Poate prea rar uităm de noi, poate prea rar alegem calea cea mai grea, poate prea des refuzăm să ne acceptăm destinul. Stau și mă întreb uneori cum este să visezi mereu, să nu te trezești niciodată, să trăiești într-o permaneța stare de amorțire, într-un continuu derizoriu, să fii creatorul propiului tău drum. Dar oare nu asta facem în fiecare noapte? Oare somnul nu este în realitate întoarcerea noastră la adevărată viață, cea pe care am fost meniți să o trăim? Ne naștem înecați, înecați cu lichid vital dezvoltării noastre și sufocați de propriile gânduri, care chiar dacă încă nu există, fac parte din noi.  Stăm într-o stare de veghe 9 luni de zile, ne dezvoltăm dormind, creștem auzind doar bătăile inimii mamei și un zgomot difuz din exterior,  prea insignifiant pentru a ne trezi, insuficient de tare pentru a ne tulbură. Prin urmare am fi îndreptățiți să credem că în fiecare noapte ne întoarcem într-o formă sau alta în universal primordial din care venim și de care aparținem cu adevărat. 
 Poate că am ales să considerăm prezentul o realitate și visul ceva inexistent din comodiate, din încapacitatea de a-l înțelege cu adevărat. Deși îi intuim existența, alegem zi de zi să trăim într-o lume care nu va înțelege niciodată pe deplin, care ne va încerca să ne încadreze într-un tipar mult mai ușor de perceput, de analizat și de folosit.