Ies grabita din casa si alunec in mormanul de zapada din fata casei. Oare spre ce ma indrept? Am vreo destinatie? Da, sigur ca am. Insa sunt convinsa ca si de data aceasta ma voi intoarce de la jumatatea drumului, cu ochii atintiti in jos, repetandu-mi insistent "ce a fost in capul meu?". Lacrimile, asa cum am spus, sunt inutile. Ele nu fac decat sa te adanceasca si mai mult intr-o suferinta deja existenta. Unii sustin ca e o forma de descatusare, de eliberare. Eu consider ca senzatia de libertate toatala este data numai de un strigat ce vine din adancul fiintei tale. Mainile mi-au inghetat. Am uitat sa imi iau manusi si fular. Sunt incordata si abia ma pot misca. Nu e din cauza frigului. E o senzatie permanenta pe care o am atunci cand ma gandesc la tine. Ma simt ca o felina atunci cand isi apuca prada. Nu, nu te consider o prada. Pentru ca prada este, de cele mai multe ori, infranta in lupta, iar tu nu poti fi infrant. Insa ca si tine, prada este si ea ceva ravnit de catre pradator, ceva fara de care atacatorul nu ar putea supravietui. Este existenta lui. Este idealul pentru care isi perfectioneaza atacurile.
Imi ridic privirea catre cer si zaresc un fulg ce mi se aseaza pe palton. Pur, inocent, simplu...Ma asez pe jos si privesc dansul fulgilor de nea. Da, stiu, poate ca am innebunit si da, stau pe jos, in mijlocul drumului si privesc fulgii ce acopera incet, incet astfaltul. Uneori simti nevoia sa faci lucruri nebunesti, menite sa te aduca la o simplitate pe care nu o mai gasesti si de care iti este in permanenta dor. Nici nu am observat trecatorii ce cu siguranta se uitau la mine, asta daca a trecut cineva pe acolo.
Ma regasesc in lucrurile simple, ce ma fac sa uit de lucrurile si mai simple, dar pe care le privesc intr-un mod diferit, mult mai complicat.
