Stiu ca nu
am mai scris nimic de ceva vreme si recunosc m-am cam dezobisnuit. Mi se
intampla frecvent seara inainte de culcare sa imi treaca prin minte idei ce
poate meritau scrise undeva sau pe care mi-ar fi placut sa le recitesc a doua
zi. Dar pur si simplu nu puteam. Imi era mult prea greu sa ma ridic din pat, sa
aprind lumina si sa caut un pix si o foaie. Sau poate le puteam scrie direct in
palma cine stie…Am facut o singura data asta, dar au zburat, speriate probabil
de o lumina orbitoare si socate de inutilitatea pixilui si a hartiei caci ele
erau menite sa ramana doar in mintea mea, sa nu treaca de stadiul unei
confesiuni nemarturisite.
Am devenit
recent adepta schimbarilor. Cred ca oamenilor le e unori prea teama de ele si
aleg sa se plafoneze in lucruri menite sa nu dureze, izolandu-se astfel de o
lume a necunoscutului, dar si a unor noi experiente. E dificil sa o iei de la
capat si nu stiu cati invatam din ce a trecut. Am constatat ca inevitabil ceea
ce numim ,,experienta de viata " e o raportare permanenta la niste
amintiri evanescente si care ne impiedica sa acceptam prezentul. Ramanem cumva
blocati in acel labirint al rememorarii, uitand insa ca poate si noi ne-am
schimbat si ca cei pe care i-am intalnit acum nu sunt o oglindire a persoanelor
din trecutul nostru. E o stare inerta, o permanenta letargie a propriei
personalitati, inchisa intr-o lume pe care niciodata nu o poate readuce la
realitate.
Imi vorbea cineva recent despre acele
,,suflete pereche ", dezbatand intens existenta lor. Personal, mereu mi
s-a parut ca e un ideal, nu neaparat irealizabil, dar totusi in ideal in masura
in care cred ca mai mult de jumatate din populatia lumii nu cunoaste sensul acestei sintagme. Da, ne ramane speranta…Speranta ca
poate noi o sa fim norocosi, ca poate daca stim ceea ce cautam o sa gasim , ca
poate visele noastre sunt auzite de
cineva care o sa aiba curajul sa ne raspunda si ca poate daca cineva este menit
sa fie cu o anumita persoana se gaseste in cele din urma o cale.
,,Menire "…un cuvant interesant cuvant intr-o lume a instabilitatii. Freud
spunea ca ,,omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea ". Mie mi-a
fost in general suficient trecutul si e oarecum ironic faptul ca pentru a
infrunta realitate e nevoie de un loc al sigurantei, un loc pe care nimeni nu
il poate descoperi. In ,,Portretul lui Dorian Gray" personajul principal
face o afirmatie cel putin interesanta referitoare la unicitatea iubirii,
spunand ca :,, Aceia care iubesc o singură dată în viață sunt cei cu
adevărat superficiali. Ceea ce ei numesc loialitate, fidelitate, eu numesc fie
letargia obișnuinței, fie lipsa de imaginație. Fidelitatea este pentru viața
emoțională ceea ce este rigiditatea pentru viața intelectuală – pur și simplu,
mărturisirea eșecului. " Esec sau nu, neputinta de a o lua de la capat si
refuzul de a trai singura viata pe care o avem( teoria universurilor pararelele
nu este inca ceva concret- singurul fapt incontestabil este insusi prezentul)
reprezinta probabil drama omului modern, captiv al trecutului, traind
resentimente fata de propria persoana.
Poate ca uneori prejudecatile ne impiedica sa fim ceea ce vrem cu adevarat si poate ca omul alege prea des trecutul si nu prezentul, deziluzia si nu speranta, teama si nu curajul, ura si nu...iubirea.
