Ce face toamna din oameni?

Am trecut peste faptul ca nu ai mai vorbit cu mine de ceva vreme. Oare de ce?Probabil ca nici tu nu ai idee, caci nu cred ca ai observat asta. E frig acum si totul pare inchis intr-un glob cenusiu, fara contur, fara forma.  Platon afirma ca ,,timpul este imaginea mobila a eternitatii mobile”. Probabil ca ni se potriveste. Pe de alta parte Aristotel spunea ca ,,nu exista geniu fara un dram de nebunie”.Ma gandeam ca esti genial chiar prin aceasta nebunie sau spontaneitate. Ai un fel de a fi care depaseste orice regula. Pentru tine nu exista notiunea de timp. Nu ai nimic de facut. Totul este lasat in voia intamplarii si a credintelor tale. Daca stau bine sa ma gandesc esti greu de definit. Atunci ma intreb:cu cine vorbesc? Poate cu mine. Poate cu tine. Poate cu oricine cistese ce am scris. Dar oare de ce sa citesti? E ceva interesant sau captivant. Sunt convinsa ca cei ce au ajuns la acest rand sunt mai mult decat stupefiati de ceea ce au descoperit si asta nu pentru ca ar fi vorba de o mare opera de arta. Oare de ce simte omul nevoia sa intrebe tot felul de lucruri ca mai apoi sa afirme ca unele lucruri nu pot fi definite sau sunt definite de niste concepte abstracte? De ce facem reguli pentru ca mai apoi tot noi sa gasim exceptii sau pur si simplu lucruri care se abat de la ideea initiala? De ce gandim lucruri fara sens si avem si curajul sa le sustinem ca si cand ar fi niste fraze deosebit de interesante? V-ati gandit ca uneori nu intereseaza pe nimeni ceea ce spuneti? Ceea ce este important pentru noi, gandit de noi nu este neaparat esential pentru ceilalti. Si atunci de ce mai vorbim? De ce nu ne rezumam la niste conversatii sterile gen:”buna!, ce mai faci?”.Acest ”ce faci?” este uneori inutil. Cati dintre noi spun ca fac ”rau”la inceputul unei conversatii chiar daca e asa? Nu vreau sa mai aud nimic din ceea ce ai de spus. Nu ma intereseaza. Crezi ca te poti juca la nesfarsit cu niste notiuni pe care crezi ca numai tu le intelegi. Toamna imi displace. Ma indispune. Ma face sa ma gandesc la lucrui fara sens si imi pierd vremea stand si contempland asupra unor lucruri fara cap si fara coada.
Omul este o fiinta nostima. Crede mereu ca viitorul o sa se schimbe, ca lucrurile o sa fie mai frumoase. Uneori are dreptate, alteori nu. Totusi se spune ca trebuie sa ai incredere in viitor, sa lasi in urma trecutul si sa te concentrezi pe ceea ce o sa urmeze. Doar ca astea sunt teorii. Nu stiu daca exista oamenii care sa se poata detasa de trecut. La urma urmei suntem reprezentati si de ceea ce am facut un viata, nu doar ceea ce ne propunem de acum inainte sau de ce asteptari avem. Uneori avem prea multe pretentii si credem ca meritam sa fim recunoscuti pe plan modial pentru niste notiuni care nu ne apartin.

 Trebuie sa idealizezi realul pe care-l vezi și să realizezi idealul pe care-l simți.(Alexander Dumas)

...ideal

Am renuntat sa mai sper la o lume ideala, in care totul este perfect, in care visele se impletesc cu realitatea. Insa mai cred ca in orice fiinta omeneasca exista acea demnitate care ne deosebeste de animale, care ne ridica deasupra a tot ceea ce putem crea si ne apropie de idealul perfectiunii.

Oglindirea a ceea ce vreau sa fiu

Simt ca in jurul meu ai creat un Univers din care eu nu pot scapa. Ma simt incatusata de propriile dorinte si pentru prima data in viata simt nevoia sa spun punct si de la capat. Nu pentru ca m-am plictisit de viata pe care o am, ci pentru ca vreau sa imi testez limitele, sa-mi descopar adevarata personalitate. Nu ma regasesc in ceea ce esti tu, in oglindirea ta si nici nu am de gand sa fiu ceea ce tu nu ai putu sa fii. Nu vreau sa fac parte din lista ta de prieteni pe care oricum ii vei uita. Ma privesti cu aceeasi ochi duiosi dar care mie acum nu imi mai exprima nimic. Intensitatea cu care imi strangi mana, temandu-te probabil ca nu ma vei mai vedea, ma infioara. Am decis sa plec intr-un vis pe care am sa-l transform in realitate. Numai eu si persoana mea, pentru prima data, fata in fata. Afara nu mai este asa de frig, iar razele timide ale soarelui imi mangaie pielea si imi. Este un nou inceput. Am de gand sa ma schimb si sunt convinsa ca nu o sa-ti placa noua persoana. Nici nu imi pasa.

Am decis sa ne intalnim pentru ca doreai sa imi spui ceva. Initial am vrut sa te refuz si sa gasesc un motiv banal pentru a justifica absenta mea. Iata-ma in fata ta. Ma privesti uimit si incerci sa ma faci sa stau cat mai mult. Privirea ta ma analizeaza si ramane fixata in pamat.

-Ridica-ti ochii, pentru numele Lui Dumnezeu!

Insa tu ma ignori.

-Am vrut sa iti spun ca vreau sa ma apuc de scris. Imi doresc sa scriu o carte, sa ma cunoasca toata lumea, sa dau autografe, sa ma simt si eu CINEVA. Vreau ca atunci cand trec pe strada lumea sa ma cunoasca. Vreau sa vad si eu in orice floare o fiinta, in orice cantec o simfonie de vorbe, intr-o privire 1000 de cuvinte ce se impletesc armonios cu un suras cald intr-o zi ce nu parea deosebita. Sa simt freamatul vietii. Sa ma cunosc. Ma uit in adancul sufletului meu si vad oglindirea a ceea ce vreau cu adevarat sa fiu. Cred ca orice om are o stea a lui care in momentele cele mai grele straluceste cu toata puterea. Privind in adancul fiintei mele am gasit ceea ce cautam in alte persoane. Uitandu-ma in ochii tai m-am vazut pe mine, oglindirea a ceea ce vad altii, caci de multe ori ceea ce sunt este diferit de ceea ce predindeam a fi sau chiar eram cu adevarat. Inchide ochii si lasa-te purtata de caldura ce iti curpinde tot trupul. Lasa vantul sa intre prin tine. Elibereaza-ti mintea si uita-te in adancul sufletului tau. Cauta sa gasesti ceea ce vrei de la ceilalti in interiorul. Gaseste-ti idealul.

In acel moment am simtit ca traiesc. In acel moment am fost si apa si focul, aerul si pamantul, luna si soarele si pietre si plante.Insa am sflarsit prin a fi fiinta desavarsita, omul.

In acele clipe L-am intalnit pe Dumnezeu.

"Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă."(Paulo Coelho)

Simplitatea pradatorului acoperit de nea

Stii, uneori ma trezesc si ma intreb de ce fac toate astea. Oare am vreun scop? Oare inca imi mai pasa? Stiu ca nu e asa. Cu toate acestea ceva imi spune ca mint sau ca ma mint. Nu cred ca mai conteaza ceea ce simt, insa as vrea si eu sa aflu ce anume ma impiedica sa ma exprim. Oare pentru ca te consider prea sus si eu prea jos? Oare pentru ca imi dau seama ca nu ne-am intelege? Sau poate ca am constiinta prea incarcata cu ceva ce exista doar in imaginatia mea? Aberez. Imi doresc sa fiu muta si poate ca asa as avea o scuza pentru tacerea mea. Tacere ce imi trezeste fiori reci si ma face sa visez la lucruri ce niciodata nu se vor realiza. Tacere ce ma face sa cred din ce in ce mai mult ca sa plangi e o prostie, sa suspini e inutil si sa zambesti nu mai are rost. Tacere ce ma face sa am trezesc in fiecare noapte si sa ma intreb daca mai are vreun sens sa ma scol dimineata. Imi doresc sa fiu parte din muzica pe care o asculti, din viata ta, sa fiu hainele pe care le porti si sa am cinstea parfumului ce te invaluie. Vreau sa fiu lucrurile simple ce-ti ocupa timpul. Dar fara sa ma vezi. Pentru ca daca m-ai vedea m-as simti descoperita, goala in fata unei audiente la o licitatie ce ma analizeaza insistent spre a decide pretul cu care ma vor lua acasa. Iar eu nu sunt de vanzare pentru ca stiu ca nu ti-ai putea permite sa ma cumperi.

Ies grabita din casa si alunec in mormanul de zapada din fata casei. Oare spre ce ma indrept? Am vreo destinatie? Da, sigur ca am. Insa sunt convinsa ca si de data aceasta ma voi intoarce de la jumatatea drumului, cu ochii atintiti in jos, repetandu-mi insistent "ce a fost in capul meu?". Lacrimile, asa cum am spus, sunt inutile. Ele nu fac decat sa te adanceasca si mai mult intr-o suferinta deja existenta. Unii sustin ca e o forma de descatusare, de eliberare. Eu consider ca senzatia de libertate toatala este data numai de un strigat ce vine din adancul fiintei tale. Mainile mi-au inghetat. Am uitat sa imi iau manusi si fular. Sunt incordata si abia ma pot misca. Nu e din cauza frigului. E o senzatie permanenta pe care o am atunci cand ma gandesc la tine. Ma simt ca o felina atunci cand isi apuca prada. Nu, nu te consider o prada. Pentru ca prada este, de cele mai multe ori, infranta in lupta, iar tu nu poti fi infrant. Insa ca si tine, prada este si ea ceva ravnit de catre pradator, ceva fara de care atacatorul nu ar putea supravietui. Este existenta lui. Este idealul pentru care isi perfectioneaza atacurile.

Imi ridic privirea catre cer si zaresc un fulg ce mi se aseaza pe palton. Pur, inocent, simplu...Ma asez pe jos si privesc dansul fulgilor de nea. Da, stiu, poate ca am innebunit si da, stau pe jos, in mijlocul drumului si privesc fulgii ce acopera incet, incet astfaltul. Uneori simti nevoia sa faci lucruri nebunesti, menite sa te aduca la o simplitate pe care nu o mai gasesti si de care iti este in permanenta dor. Nici nu am observat trecatorii ce cu siguranta se uitau la mine, asta daca a trecut cineva pe acolo.

Ma regasesc in lucrurile simple, ce ma fac sa uit de lucrurile si mai simple, dar pe care le privesc intr-un mod diferit, mult mai complicat.

Si desi ninge iar...

...stau in casa. Ma trezesc nedumerita. Oare azi trebuie sa merg la scoala?Nu, today e luni asa ca mai pot dormi putin...putinul acesta se transforma in minute, iar minutele in ore. Pe la 1 imi aduc aminte ca, desi stau acasa, mai am cate ceva de facut. Nici nu imi aduc aminte cand am oprit alarma telefonului care suna ca fanfara militara si imi indrept "grabita"pasii spre baie. Lumina puternica a unui bec pus acolo doar pentru a-mi reaminti ca e "dimineata"ma scoate din sarite. Ma privesc nedumerita in oglinda. Oare de cat timp arat in halul asta?Oare ieri cand am iesit din casa aveam cearcanele astea?Nu, nu se poate. E o iluzie. Cu totii isi bat joc de mine. E un complot. Mi-am adus aminte ca noaptea trecuta m-am trezit pe la 6 si am inceput sa plang pentru ca nu-mi statea bine bretonul. Da, pentru asta am plans, iar cand ma privesc acum imi dau seama ca aveam dreptate. Am o privire pierduta, obosita ca si cand nu as fi fost de vreo doua saptamani in vacanta. Craciunul a trecut, Revelionul a zburat(nu-mi dau seama cand), iar acum totul pare pierdut. Am ramas cu fatza incercanata, privirea trista si parul zburlit ce trebuie spalat si pieptanat. Refuz sa ma uit pe geam si sa ma bucur de zapada pe care am astepta-o atata timp, dar care parca a venit prea tarziu. Nu ma pot uita. Refuz sa o privesc. Ma sperie. M-am izolat de ea. Aici nu imi poate face nimic. Aici imi este indiferenta. Deschid televizorul si vad pentru a zecea oara(in aceasta viata),,Titanicul"scufundandu-se. Nu!GATA!IMI AJUNGE! Imi pare rau pentru ei. Ii compatimesc. DAR NU! NU DE DATA ASTA!

...ori am luat-o razna ori mi-a ajuns vacanta asta.

Original,nu?

Unii oameni afirma ca nu isi dau seama cum a trecut timpul asa de repede. Marturisesc faptul ca si mie mi s-a mai intamplat acest lucru, insa DECLAR ca anul care tocmai s-a incheiat a fost unul pe care l-am simtit. Am ras, am plans, am urat, am mancat de suparare, am baut, am ascultat muzica, am citit, am mai trecut si pe la scoala(in fiecare zi), m-am plimbat prin locuri noi si am incheiat cu o petrecere alaturi de...prieteni. Prieteni pe care desi uneori nu ii sport(din motive pe care si ei le recunosc)nu ma pot supara foarte mult timp, prin urmare am ales sa "sfarsim"impreuna. Niciodata nu am reflectat asupra ceea ce s-a intamplat pentru ca in astfel de situatii nu ma uit inapoi. Sunt aproape sigura ca nu e bine, insa ceva imi spune ca pentru mine e mai bine asa.

La multi ani!