Utopii si etichete

Vi s-a intamplat vreodata sa simtit ca va sufocati in prorpia camera, in propria casa, ca si cand nu ar exista nicio solutie, nicio modalitate prin care sa puteti evada macar pentru 5 minute? 5 minute de singuratate, de speranta, de idei, de vise ce se destrama in urmatoarele clipe. 5 minute de agonie, de extaz, traite la maximum in propria solitudine, cu propriie ganduri si trairi. Da, aceste 5 minute fac aproape cat o viata. Sunt secundele ce se scurg cu intensitate, intr-un ritm alert ce accelereaza pulsul si trezesc la viata toate simturile, facandu-ne constienti de propriul trup, de materialitate unei vieti pe care abia acum decidem sa o traim.

Existenta noastra se limiteaza mult prea mult la ceea ce simtitm din punct de vedere fizic. Ne bazam pe ceea ce auzim, vedem, pe ceea ce putem pipai cu degetele, si prea putin pe ceea ce simtim, pe ceea ce vine din interior. Ne-am obisnuit sa traim inchisi intr-o sfera a materialitatii din care cu greu putem evada. Suntem captivi ai propriilor dorinte, ale unor ambitii nemasurate, partasi eterni in jocul nimicitor al orgoliilor, dominati de foame si de sete. Traim fizic. Traim pentru ceea ce putem vedea, pentru ceea ce am auzit ca altii pot vedea. Refuzul de a vedea dincolo de aceste bariere ne impiedica poate sa gasim fericirea acolo unde poate nici nu ne imaginam ca ar putea exista. Poate pentru ca felul in care vedem lumea altereaza aceasta perceptie asupra fericirii. Ce inseamna ea la urma urmei? Cine suntem noi sa o clasificam? Poate ca exista intr-o infintate de moduri, prezentandu-se sub diferite aspecte in functie de cel ce o resimte.
Ce mai inseamna la urma urmei aparentele intr-o lume in care fiecare fuge de propria fiinta, doar pentru a fi acceptat? O lume in care nimeni nu mai este o individualitate. Lume a colectivului, trista lume…Sigur, printre noi existai inca acei visatori care inca mai spera ca ziua de maine o sa le implineasca toate dorintele soptite in ascuns de generatii intregi inainte de culcare. Printre ei ma aflu si eu uneori, desi fiinta rationala din minte urla imposibilitatea realizarii unei utopii.

Mereu am incercat sa ma feresc de cei ce eticheteaza, desi poate uneori si eu am facut asta si am fost si eu la randul meu privita prin ochii unor oameni care m-au iubit, m-au urat sau poate m-au invidiat. Am fost mereu de parere insa ca e mai bine sa lasi o impresie cuiva, fie ca este buna sau nu, caci asta inseamna ca nu treci neobservat, ca prezenta ta a marcat pentru o fractiune de secunda pe cineva, ca pentru o clipa mintea sa a cantarit modul in care te-ai imbracat, ai vorbit sau felul in care ai trecut strada in acea dimineata. Da, pentru un moment ai ocupat un loc in gandurile cuiva. Trebuie sa insemne ceva. Cu toate astea etichetele nu isi au rostul. Sigur, asta se intampla intr-o societate utopica. In realitate insa probabil ca mentin un echilibru intre ceea ce este considerat bun si ceea ce este catalogat ca fiind rau. Fiecare insa ar trebui sa aiba dreptul la libertate, dreptul de a fi altfel, de a nu face parte din categoria ,,bun"sau ,, rau" doar pentru ca au avut ghinionul sa se nasca in urma celor care au apucat sa stabileasca aceste norme. Este o chestiune de intaietate, de principii, o lupta continua intre generatiile ce refuza cu obstinatie sa accepte ca pana la urma fiecare doreste acelasi lucru : pastrarea individualitatii, protejarea identitatii, a modului de a gandi, de a privi lumea, avand libertate deplina asupra propriei fiinte.