Utopii si etichete

Vi s-a intamplat vreodata sa simtit ca va sufocati in prorpia camera, in propria casa, ca si cand nu ar exista nicio solutie, nicio modalitate prin care sa puteti evada macar pentru 5 minute? 5 minute de singuratate, de speranta, de idei, de vise ce se destrama in urmatoarele clipe. 5 minute de agonie, de extaz, traite la maximum in propria solitudine, cu propriie ganduri si trairi. Da, aceste 5 minute fac aproape cat o viata. Sunt secundele ce se scurg cu intensitate, intr-un ritm alert ce accelereaza pulsul si trezesc la viata toate simturile, facandu-ne constienti de propriul trup, de materialitate unei vieti pe care abia acum decidem sa o traim.

Existenta noastra se limiteaza mult prea mult la ceea ce simtitm din punct de vedere fizic. Ne bazam pe ceea ce auzim, vedem, pe ceea ce putem pipai cu degetele, si prea putin pe ceea ce simtim, pe ceea ce vine din interior. Ne-am obisnuit sa traim inchisi intr-o sfera a materialitatii din care cu greu putem evada. Suntem captivi ai propriilor dorinte, ale unor ambitii nemasurate, partasi eterni in jocul nimicitor al orgoliilor, dominati de foame si de sete. Traim fizic. Traim pentru ceea ce putem vedea, pentru ceea ce am auzit ca altii pot vedea. Refuzul de a vedea dincolo de aceste bariere ne impiedica poate sa gasim fericirea acolo unde poate nici nu ne imaginam ca ar putea exista. Poate pentru ca felul in care vedem lumea altereaza aceasta perceptie asupra fericirii. Ce inseamna ea la urma urmei? Cine suntem noi sa o clasificam? Poate ca exista intr-o infintate de moduri, prezentandu-se sub diferite aspecte in functie de cel ce o resimte.
Ce mai inseamna la urma urmei aparentele intr-o lume in care fiecare fuge de propria fiinta, doar pentru a fi acceptat? O lume in care nimeni nu mai este o individualitate. Lume a colectivului, trista lume…Sigur, printre noi existai inca acei visatori care inca mai spera ca ziua de maine o sa le implineasca toate dorintele soptite in ascuns de generatii intregi inainte de culcare. Printre ei ma aflu si eu uneori, desi fiinta rationala din minte urla imposibilitatea realizarii unei utopii.

Mereu am incercat sa ma feresc de cei ce eticheteaza, desi poate uneori si eu am facut asta si am fost si eu la randul meu privita prin ochii unor oameni care m-au iubit, m-au urat sau poate m-au invidiat. Am fost mereu de parere insa ca e mai bine sa lasi o impresie cuiva, fie ca este buna sau nu, caci asta inseamna ca nu treci neobservat, ca prezenta ta a marcat pentru o fractiune de secunda pe cineva, ca pentru o clipa mintea sa a cantarit modul in care te-ai imbracat, ai vorbit sau felul in care ai trecut strada in acea dimineata. Da, pentru un moment ai ocupat un loc in gandurile cuiva. Trebuie sa insemne ceva. Cu toate astea etichetele nu isi au rostul. Sigur, asta se intampla intr-o societate utopica. In realitate insa probabil ca mentin un echilibru intre ceea ce este considerat bun si ceea ce este catalogat ca fiind rau. Fiecare insa ar trebui sa aiba dreptul la libertate, dreptul de a fi altfel, de a nu face parte din categoria ,,bun"sau ,, rau" doar pentru ca au avut ghinionul sa se nasca in urma celor care au apucat sa stabileasca aceste norme. Este o chestiune de intaietate, de principii, o lupta continua intre generatiile ce refuza cu obstinatie sa accepte ca pana la urma fiecare doreste acelasi lucru : pastrarea individualitatii, protejarea identitatii, a modului de a gandi, de a privi lumea, avand libertate deplina asupra propriei fiinte.

Suflete...pereche?

Stiu ca nu am mai scris nimic de ceva vreme si recunosc m-am cam dezobisnuit. Mi se intampla frecvent seara inainte de culcare sa imi treaca prin minte idei ce poate meritau scrise undeva sau pe care mi-ar fi placut sa le recitesc a doua zi. Dar pur si simplu nu puteam. Imi era mult prea greu sa ma ridic din pat, sa aprind lumina si sa caut un pix si o foaie. Sau poate le puteam scrie direct in palma cine stie…Am facut o singura data asta, dar au zburat, speriate probabil de o lumina orbitoare si socate de inutilitatea pixilui si a hartiei caci ele erau menite sa ramana doar in mintea mea, sa nu treaca de stadiul unei confesiuni nemarturisite.

Am devenit recent adepta schimbarilor. Cred ca oamenilor le e unori prea teama de ele si aleg sa se plafoneze in lucruri menite sa nu dureze, izolandu-se astfel de o lume a necunoscutului, dar si a unor noi experiente. E dificil sa o iei de la capat si nu stiu cati invatam din ce a trecut. Am constatat ca inevitabil ceea ce numim ,,experienta de viata " e o raportare permanenta la niste amintiri evanescente si care ne impiedica sa acceptam prezentul. Ramanem cumva blocati in acel labirint al rememorarii, uitand insa ca poate si noi ne-am schimbat si ca cei pe care i-am intalnit acum nu sunt o oglindire a persoanelor din trecutul nostru. E o stare inerta, o permanenta letargie a propriei personalitati, inchisa intr-o lume pe care niciodata nu o poate readuce la realitate.

Imi vorbea cineva recent despre acele ,,suflete pereche ", dezbatand intens existenta lor. Personal, mereu mi s-a parut ca e un ideal, nu neaparat irealizabil, dar totusi in ideal in masura in care cred ca mai mult de jumatate din populatia lumii  nu cunoaste sensul acestei sintagme. Da, ne ramane speranta…Speranta ca poate noi o sa fim norocosi, ca poate daca stim ceea ce cautam o sa gasim , ca poate visele  noastre sunt auzite de cineva care o sa aiba curajul sa ne raspunda si ca poate daca cineva este menit sa fie cu o anumita persoana se gaseste in cele din urma o cale. ,,Menire "…un cuvant interesant cuvant intr-o lume a instabilitatii. Freud spunea ca ,,omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea ". Mie mi-a fost in general suficient trecutul si e oarecum ironic faptul ca pentru a infrunta realitate e nevoie de un loc al sigurantei, un loc pe care nimeni nu il poate descoperi. In ,,Portretul lui Dorian Gray" personajul principal face o afirmatie cel putin interesanta referitoare la unicitatea iubirii, spunand ca :,, Aceia care iubesc o singură dată în viață sunt cei cu adevărat superficiali. Ceea ce ei numesc loialitate, fidelitate, eu numesc fie letargia obișnuinței, fie lipsa de imaginație. Fidelitatea este pentru viața emoțională ceea ce este rigiditatea pentru viața intelectuală – pur și simplu, mărturisirea eșecului. " Esec sau nu, neputinta de a o lua de la capat si refuzul de a trai singura viata pe care o avem( teoria universurilor pararelele nu este inca ceva concret- singurul fapt incontestabil este insusi prezentul) reprezinta probabil drama omului modern, captiv al trecutului, traind resentimente fata de propria persoana.

Poate ca uneori prejudecatile ne impiedica sa fim ceea ce vrem cu adevarat si poate ca omul alege prea des trecutul si nu prezentul, deziluzia si nu speranta, teama si nu curajul, ura si nu...iubirea. 

Amintiri ratacite

A trecut o eternitate de cand nu am mai scris gandindu-ma la amintirile vechi, care desi ar trebui sa dispara in timp, devin din ce in ce mai vii pe masura ce ma regasesc tot mai putin in prezent si in viata pe care o am. As vrea sa pot crede ca un anotimp  aduce cu sine amintiri noi, prietenii, vise, sperante, experiente din care putem invata, greseli pe care nu le vom mai repeta...De ce oare acum imi este mai greu ca niciodata sa imi iert anumite greseli? 

Singurul lucru de care imi pare insa cu adevarat rau este ca nu ne-am intalnit in alt moment al vietii mele cand poate as fi facut alte alegeri, poate ti-as fi raspuns salutului cu un zambet sau sfaturilor cu o imbratisare. Poate atunci as fi inteles ca nu ne putem juca mereu. Cititorule, nu ma lamentez, nu iti cer iertare, nu tanjesc dupa mila nimanui, insa as vrea sa realizezi ca tu esti tinta acestor randuri, catre tine se indreapta acum gandurile mele si sperantele unei impacari cu trecutul. Imi este dor uneori de ceea ce eram inainte, de rasul copilaresc ce mi se asterne tot mai rar pe fata, de momentele cand uitam ca exista timp, ca avem familii care ne asteapta si datorii de indeplinit. Desi stiai ca meriti mai mult nu ai plecat. Desi stiam ca nu sunt corecta nu m-am schimbat. Poate ca trebuia sa imi intorci spatele si sa fugi. Poate asa era drept. Dar ce este dreptatea intr-o lume in care realizezi mult prea tarziu ca ai gresit? 

Stapanii fericirii noastre

Asa incepe totul...Un drum pe care la inceput nu il concepi altfel decat impreuna...Impreuna cu cine? Asta descoperi mai tarziu cand, confuz, incepi sa realizezi ca esti tot singur, ca nimeni nu o sa te ajute cu adevarat, nu o sa traga de tine, nu o sa te impulsioneze sa realizezi ceva. Toti privesc. Toti sunt spectatorii proprieri tale nasteri si decaderi. A fi singur inseamna de fapt a te regasi pe tine insuti, iar atunci cand te accepti asa cum esti constati, cel putin pentru o perioada, ca nu mai ai nevoie de nimeni in jurul tau, ca esti suficient de puternic incat sa faci fata tuturor obstacolelor. A muta muntii din loc a devenit un cliseu, insa la nivel simbolistic este in realitate puterea de a reusi in ciuda tuturor dificultatilor pe care le intalnim pe parcurs.

Stateam intr-o seara si ma gandeam cati dintre noi cunoastem fericirea singuri? De ce pentru a spune ca suntem impacati cu noi avem nevoie de alte persoane in jur care sa ne aprobe. Acele persoane ,,de incredere" sunt aparent capabile sa ne spuna cand ar trebui sa fim fericiti, sa fie indicatorul bunastarii noastre ca si cand ar avea o rigla cu care ar putea masura acest lucru. Gata, esti suficient de fericit! Te poti opri. Este adevarat ca societatea in care traim incadreaza fericirea in niste tipare preluate de la generatiile trecute din dorinta de a continua traditia, de a ne demonstra in permanenta ca omul nu se indeparteaza niciodata de reperele arhetipale. Si asa ajung oamenii neimpliniti pentru ca nu au bifat toate casutele de pe lista scrijelita de sute de ani. Tristi, se resemneaza incetul cu incetul, uitand ca in realitate suntem stapanii propriului destin, al propriei feiriciri si ca pana intr-un anumit punct aceasta nu depinde de cei din jurul nostru, ci de cum alegem sa ne privim atunci cand, grabiti pentru a-i face pe altii fericiti, ne uitam pentru scurt timp in oglinda.

Indemn

E cald afara sau poate doar mi se pare. Poate temperatura e singurul mod prin care eu percep realitatea, singura care mă ține legată de lumea vie. Vie? Așa susțin toti¦ Mereu am avut impresia că aproape toți oamenii din jurul meu se sting treptat atunci când refuză să cunoască o altă realitate, să viseze, să aspire, să renunțe la banal, la derizoriu, să spere. Sa spere către ceva irealizabil, ce nu poate fi cumpărat, cuantificat, pus sub semnul îndoielii.

Poate prea rar uităm de noi, poate prea rar alegem calea cea mai grea, poate prea des refuzăm să ne acceptăm destinul. Stau și mă întreb uneori cum este să visezi mereu, să nu te trezești niciodată, să trăiești într-o permaneța stare de amorțire, într-un continuu derizoriu, să fii creatorul propiului tău drum. Dar oare nu asta facem în fiecare noapte? Oare somnul nu este în realitate întoarcerea noastră la adevărată viață, cea pe care am fost meniți să o trăim? Ne naștem înecați, înecați cu lichid vital dezvoltării noastre și sufocați de propriile gânduri, care chiar dacă încă nu există, fac parte din noi.  Stăm într-o stare de veghe 9 luni de zile, ne dezvoltăm dormind, creștem auzind doar bătăile inimii mamei și un zgomot difuz din exterior,  prea insignifiant pentru a ne trezi, insuficient de tare pentru a ne tulbură. Prin urmare am fi îndreptățiți să credem că în fiecare noapte ne întoarcem într-o formă sau alta în universal primordial din care venim și de care aparținem cu adevărat. 

 Poate că am ales să considerăm prezentul o realitate și visul ceva inexistent din comodiate, din încapacitatea de a-l înțelege cu adevărat. Deși îi intuim existența, alegem zi de zi să trăim într-o lume care nu va înțelege niciodată pe deplin, care ne va încerca să ne încadreze într-un tipar mult mai ușor de perceput, de analizat și de folosit. 

   

De ce?

In ultima vreme am constatat ca nimic nu e ceea ce pare a fi. Atat de multe informatii, atat de multe sentimente, atat de multi oameni grabiti care citesc printre randuri...Oare de cate ori trebuie sa gresim pentru a invata ceva?

In ultimul timp m-au obsedat tot felul de intrebari fara rost, dar pe care totusi nu le consider o pierdere de vreme. Am constatat ca in momentul de fata cel mai bine ar fi sa traiesc in continuare intr-un univers paralel, inca nu ma simt pregatita sa fac fata unei lumi aflata in impas, la o rascruce de drumuri.

Oare lucrurile chiar se intampla cu un scop sau asta e doar in mintea noastra? Este vorba de o incercare nereusita de a justifica un esec sau o deziluzie? Sau poate facem asta din dorinta de a da sens vietii noastre atunci cand uitam care este scopul ei?

Tu nu ai simtit niciodata nevoia de a fi singur inconjurat de multa lume? Nu, nu e un paradox. Suntem singuri atunci cand nu cunoastem pe nimeni chaiar daca in jurul nostru sunt 1000 de oameni. Nu ne stie nimeni trairile, gandurile, framantarile si totusi zambim. Zambim sau ne fixam privirea intr-un punct si nu lasam nimic din noi sa iasa afara. Ramanem inchisi in propria fiinta, singuri, alaturi de 1000 de oameni. Oameni tristi, veseli, indragostiti, deziluzionati, dar cu care nu avem aproape nimic in comun. Nu stim unul de existenta celuilalt. Suntem prea putini, mult prea putini....sau poate prea multi pentru a realiza ca in final tot singuri ajungem, tot cu noi ne indreptam catre necunoscut, tot cu propria persoana ne confruntam si tot pe baza a ceea ce am facut o sa fim judecati. Totul se deruleaza in mintea noastra ca un film mult. Ce bine ar fi daca si viata ar fi asa, un film fara cuvinte. Ar avea mai mult sens, mai multa culoare, ceva mai multa viata, caci ne-ar invata sa ne privim atunci cand vorbim. Poate ca ar fi bine ca filmul sa fie si alb negru. Ne-ar indemna sa ne imaginam noi propriul univers, iar cu ajutorul mintii am oferi un nou sens unei lumi  aflata sub semnul derizoriului.

Stii ce ma enerveaza? Insistenta oamenilor de a interpreta in 100 de feluri o simpla propozitie. Chiar si tu cand vei citi asta o sa ai impresia ca am scris totul cu un scop. Poate vei crede ca ma refer la tine. Nu, daca am sa fac asta cu siguranta o sa am decenta de a folosi macar initialele numelui. Inca din clasele primare m-am intrebat daca interpretarea pe care o oferim noi unor opere coincide cu ceea ce a gandit scriitorul si am ajuns la concluzia ca de multe ori mintea noastra merge mult mai departe. Exact acealasi lucru se intampla si in viata noastra. Dam sens tuturor cuvintelor, ne simtim jigniti de orice interjectie si ajungem sa iubim o persoana datorita unui verb conjugat la persoana I. Nu ne gandim niciodata ca totul este in mintea noastra, ca nimeni nu merita ura si dispretul nostru, ca umilinta este si ea o experienta, dar ca nu totul se poate invata, asa cum sentimentele nu pot fi justificate de ratiune. Si totul incepe de la o simpla propozitie. Nici macar o fraza. Oamenii pot uita mai usor decat cred, pot zambi din absolut orice, pot rade fara motiv minute in sir, pot iubi fara o justificare o persoana total opusa, pot plange dintr-un motiv banal si pot ierta desi sunt constienti ca celalalt nu merita asta. De ce?

Intre doua ganduri...

Crezi ca ar fi posibil sa privim viitorul fara a tine cont de greselile trecutului?

Pe la ora 12 noaptea stau intinsa pe covorul din camera privind in gol tavanul. Sunt momente cand nu ma pot gandi la nimic sau dimpotriva,  imi trec atata de multe lucruri prin minte incat nu le pot orandui in ceea ce numim ganduri. Zambesc fara sa imi dau seama de ce. Sunt paralizata. Nu ma pot misca. Ma simt captiva in propriul corp, tintuita la pamant de ganduri pe care nu le recunosc. Oare de ce avem nevoie sa privim in propria fiinta pentru a ne raporta corect la cei din jur, la lumea exterioara? Introspectia este probabil unul din lucrurile pe care uit sa le fac, insa in ultima vreme nu imi amintesc nimic din ceea ce ar trebui. Pur si simplu mi se sterg din minte. In fata mea vad prietenii pe care i-am avut, anii copilariei si parca nu ma regasesc. Poate ca am evoluat. Poate e de vina diferenta dintre ceea ce am fost si ceea ce sunt. Insa mai socant este sa ma gandesc la trecut si sa imi imaginez viitorul. Uneori mi se pare ca daca as trai inca 60 de ani ar fi prea putin. Putin pentru ce? Mi-am propus sa realizez ceva? Sigur ca nu, desi se spune ca toti avem un scop in viata. Mai corect ar fi ca toti avem un destin, o soarta pe care o imbratisam, insa de care nu suntem intotdeauna constienti. Nichita Stanescu afirma ca ,,suntem ceea ce iubim". Nu imi este clar despre ce iubire vorbeste, insa tind sa cred ca nu se referea la iubirea pe care o percem noi, ci conferea cuvantului un sens mai larg, presupunand  probabil ca nu suntem atat de limitati incat sa ne inchinam viata unei singure persoane. Pe de alta parte Lucian Blaga sustinea ca ,,ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste vai". Intr-un fel e interesant sa incerci sa privesti lumea prin ochii unei persoane si  sa idealizezi o fiinta, insa nu cred ca as putea face asta. M-as simti captiva. Prizoniera intre ceea ce sunt eu independent de ceilalti si perceptia altora despre lume. Este ca si cand as lua parerea altuia, as afirma cu voce tare acest lucru si as merge mai departe, fara a trece prin filtrul constiintei ceea ce am vazut sau auzit. 

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Un pretext...

Recent am avut o perioada in care speranta mi se parea un concept abstract. Aveam nevoie de un motiv mult mai bun sa ma trezesc dimineata, de o cafea mult mai tare care sa reuseasca sa ma transpuna din acea stare de visare, acel somn ce pare vesnic, acest prezent continuu in care ma regasesc de ceva timp.

Am nevoie de aer. Vreau ceva nou. Vreau se intample ceva, orice m-ar scoate din monotonie, din rutina. M-am saturat de idei explicate doar teoretic de catre oameni care probabil ca nu sunt capabili sa produca o idee fara sa o citeasca de undeva  Aici ma refer la sentimentul de care in ultima perioada vorbeste toata lumea: iubirea. Nu cred ca am inteles niciodata cum functioneaza. Probabil e o chestiune de noroc, de compromisuri pe care oamenii accepta sa le faca din comoditate sau din rusinea si teama de a spune ,,nu". Acest ,,nu" ar veni impotriva unei societati invechite, socitate in care lumea inca mai judeca dupa aparente, insa in care iubirea la ora actuala este vazuta ca ceva ce ar trebui facut public. Tudor Chirila afirma ca a avut momente cand se indoia daca "iubirea e altceva decat pretext pentru un roman".
Eu as spune ca merita  doar in cazul unei carti bune caci  altfel am denatura pana si latura teoretica, cea care idealizeaza acest sentiment, latura pe care majoritatea o cunosc si pretind ca o inteleg.

Ganduri...

Nu stiu de ce toamna ne face mai tristi, ne schimba, ne transfigureaza in niste persoane anoste, sterse...De ce ne sterge cu atata cruzime orice urma de fericire? De ce nu ne lasa in lumina soarelui pentru eternitate, imbatati de dorinte? De ce ne lasa suspendati in neant, cuprinsi de amintiri din ce in ce mai vagi?

Mi-as dori sa pot prelungi aceste clipe...

Oare toti oamenii merita sa fie fericiti? Cati dintre noi stim cu adevarat sa iubim? Imi aduc aminte  si acum de "gandurile" lui Nichita Stanescu. M-a fascinat felul in care un om poate sa isi puna ordine in mintea sa si sa aiba capacitatea sa scrie pe o foaie alba"Gand 1", "Gand 2"... Oare gandurile se pot si ele orandui? Pot suporta dorinta noastra aproape permanenta de a le reprima? Pot sa devina atatat de puternice incat sa simtim nevoie sa le rostim cu voce tare? Sau dimpotriva sa ne faca sa ne inchidem in noi, rusinati si dominati de remuscari? Pana la urma sunt doar ganduri care trec...dispar...raman uitate...blocate undeva....

Nu uita sa speri

Sper ca toate visele sa se implineasca. Sper ca tot ceea ce ma inconjoara sa ma inspire, sa ma motiveze si sa imi dea curajul sa merg mai departe, sa progresez. Sper ca plimbarile lungi pe care le vom face sa ne apropie si mai mult. Sper sa ai nevoie de mine pentru a dovedi ceea ce pot. Sper ca intr-o buna zi sa ma privesti si sa imi spui "esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat". Sper ca ziua de maine sa imi ofere sansa de a demonstra ca am invatat din greselile trecutului. Sper ca in comportamentul meu, in fiinta mea sa gasesti o persoana cu care sa te mandresti, care sa te faca sa uiti de propria fiinta. Sper ca lumea sa ne lase sa traim in propria noastra lume, inconjurati de vise si idei. Sper ca cei din jur sa ne inteleaga felul diferit de a fi si sa nu incerce sa ne schimbe in ceva efemer si superficial. Sper ca amintirile sa ne copleseasca, sa fim o singura fiinta sub un singur cer lipsit de nori. Sper sa te uiti in ochii tai si sa iti vezi propria persoana, propriul eu si sa crezi ca ai atins perfectiunea. Sper sa nu incetezi niciodata sa visezi. Sper sa nu renunti niciodata la zambetul tau senin, la acea inocenta pe care o vad in fiecare privire. Sper...sa auzi...

...sa crezi ceea ce iti spun...

...si sa nu uiti niciodata...


...sa speri.