Powered By Blogger

joi, 18 aprilie 2013

De ce?

In ultima vreme am constatat ca nimic nu e ceea ce pare a fi. Atat de multe informatii, atat de multe sentimente, atat de multi oameni grabiti care citesc printre randuri...Oare de cate ori trebuie sa gresim pentru a invata ceva?

In ultimul timp m-au obsedat tot felul de intrebari fara rost, dar pe care totusi nu le consider o pierdere de vreme. Am constatat ca in momentul de fata cel mai bine ar fi sa traiesc in continuare intr-un univers paralel, inca nu ma simt pregatita sa fac fata unei lumi aflata in impas, la o rascruce de drumuri.


Oare lucrurile chiar se intampla cu un scop sau asta e doar in mintea noastra? Este vorba de o incercare nereusita de a justifica un esec sau o deziluzie? Sau poate facem asta din dorinta de a da sens vietii noastre atunci cand uitam care este scopul ei?

Tu nu ai simtit niciodata nevoia de a fi singur inconjurat de multa lume? Nu, nu e un paradox. Suntem singuri atunci cand nu cunoastem pe nimeni chaiar daca in jurul nostru sunt 1000 de oameni. Nu ne stie nimeni trairile, gandurile, framantarile si totusi zambim. Zambim sau ne fixam privirea intr-un punct si nu lasam nimic din noi sa iasa afara. Ramanem inchisi in propria fiinta, singuri, alaturi de 1000 de oameni. Oameni tristi, veseli, indragostiti, deziluzionati, dar cu care nu avem aproape nimic in comun. Nu stim unul de existenta celuilalt. Suntem prea putini, mult prea putini....sau poate prea multi pentru a realiza ca in final tot singuri ajungem, tot cu noi ne indreptam catre necunoscut, tot cu propria persoana ne confruntam si tot pe baza a ceea ce am facut o sa fim judecati. Totul se deruleaza in mintea noastra ca un film mult. Ce bine ar fi daca si viata ar fi asa, un film fara cuvinte. Ar avea mai mult sens, mai multa culoare, ceva mai multa viata, caci ne-ar invata sa ne privim atunci cand vorbim. Poate ca ar fi bine ca filmul sa fie si alb negru. Ne-ar indemna sa ne imaginam noi propriul univers, iar cu ajutorul mintii am oferi un nou sens unei lumi  aflata sub semnul derizoriului.

Stii ce ma enerveaza? Insistenta oamenilor de a interpreta in 100 de feluri o simpla propozitie. Chiar si tu cand vei citi asta o sa ai impresia ca am scris totul cu un scop. Poate vei crede ca ma refer la tine. Nu, daca am sa fac asta cu siguranta o sa am decenta de a folosi macar initialele numelui. Inca din clasele primare m-am intrebat daca interpretarea pe care o oferim noi unor opere coincide cu ceea ce a gandit scriitorul si am ajuns la concluzia ca de multe ori mintea noastra merge mult mai departe. Exact acealasi lucru se intampla si in viata noastra. Dam sens tuturor cuvintelor, ne simtim jigniti de orice interjectie si ajungem sa iubim o persoana datorita unui verb conjugat la persoana I. Nu ne gandim niciodata ca totul este in mintea noastra, ca nimeni nu merita ura si dispretul nostru, ca umilinta este si ea o experienta, dar ca nu totul se poate invata, asa cum sentimentele nu pot fi justificate de ratiune. Si totul incepe de la o simpla propozitie. Nici macar o fraza. Oamenii pot uita mai usor decat cred, pot zambi din absolut orice, pot rade fara motiv minute in sir, pot iubi fara o justificare o persoana total opusa, pot plange dintr-un motiv banal si pot ierta desi sunt constienti ca celalalt nu merita asta. De ce?