joi, 26 ianuarie 2012

Ca intr-un vis...

Am decis sa infrunt lumea. Sa ies, sa evadez din monotonia ce a pus stapanire pe intreaga mea fiinta. Cred cu tarie ca pot supravietui si sunt convinsa ca o sa ne intalnim. Strazile sunt goale, triste, infinite...Merg uitandu-ma inainte. Nu exista inapoi. Nu exista trecut. Nu exsita ”a fost”. Am trecut peste tot ceea ce mi-ai spus ultima data cand ne-am intalnit. Confruntarea cu realitatea, batalia cu propria fiinta au fost dificile. Ma simt epuizata. Aerul rece imi mangaie obrajii palizi. Ochii imi sunt plini de lacrimi si pentru prima data acestea nu iti apartin. Frigul imi patrunde in oase. Il simt. Suntem aceeasi fiinta imperfecta. Poate ca de asta nu ne potrivim. Cred ca semanam mult prea mult pentru a ne fi bine. Sau poate nu imi dau eu seama si realitatea este cu totul alta. Sunt o fiinta complexa, am personalitate si stiu ce vreau. Insa acestea pot fi doar iluzii. Oare traiesc un vis? Oare aceasta lume este produsul imaginatiei mele? Intru intr-un magazin alimentar fara sa stiu de ce. Ce ar putea cauta o domnisoara ca mine intr-un loc plin de carne, branzeturi, cafea si tigari? Imi este foame. Ies si ma indrept catre locul unde ne-am intalnit ultima oara, locul intesat de amintiri ce ma vor umari un timp. Un loc unde imi placea sa vin, ma relaxam dupa zile grele, obositoare si interminabile. Acum imi trezeste fiori, imi e frica de el, de realitate, de ceea ce a fost si nu poate fi recuperat. Te zaresc peste tot. Pe fiecare panou, in orice statie, in toate parcurile, langa toti copacii culegand intr-un buchet simplu toate florile spre a mi le da mie...Te vad in toate persoanele pe care am sa le intalnesc. Iti simt parfumul in timp ce merg pe strada si tresar in speranta ca poate te-ai intors. Oare de ce nu pot uita? Intru intr-o cafenea pe care nu am mai vazut-o pana acum. Este izolata, trista, singura, la fel ca mine. Comand un espresso. De ce am facut asta? Eu niciodata nu beau asa ceva. Insa astazi simt ca trebuie sa iau totul de la capat. Sa fac tot ceea ce nu am facut pana acum. Sa traiesc viata pe care mereu am visat sa o am. Sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare rasarit, sa zambesc trecatorilor ingandurati, sa rad minute bune amintindu-mi de visul stupid de noaptea trecuta, sa fac fotografii lucrurilor simple pe care le vad pe strada, sa ma vad cu...

Am nevoie de noi amintiri...


vineri, 13 ianuarie 2012

Nimic nou...

Vremea de afara a inceput sa ma cam calce pe nervi. Nu ploua,nu ninge, insa totul e ca si inghetat. Mai avem putin si o luam de la capat. Cu ce am ramas dupa 3 saptamani? Sincer nu imi aduc aminte aproape nimic din ce am facut de sarbatori. Nici nu imi dau seama cand a trecut Craciunul sau, ca sa folosesc un cliseu, cand am pasit in Noul An.Niciodata nu m-am intrebat cum o sa fie anul viitor sau daca am ramas cu ceva amintiri din anul trecut. Pentru mine timpul se scurge oricum si in general prefer sa nu ma uit in urma. Ce a fost a fost. De aceea nu am sa scriu o postare care sa inceapa cu ”Anul trecut a lasat o urma adanca in inima mea. Sufletul meu...”ca si cand ar mai conta. Stiu doar ca am citit. M-am axat pe autorii romani pe care am de gand sa ii cunosc mai bine. Am intalnit deja mult prea multe persoane care mi-au spus ca literatura noastra e la pamant asa ca m-am ambitionat si am sa le demonstrez contrariul. Este stupid sa te consideri un ”invatat”daca nu ai nici cele mai elementare cunostiinte despre scriitorii romani, daca nu ii intelegi si daca nu ii apreciezi pe cei care merita chiar daca tie personal nu iti plac. Concertul Filarmonicii din Viena a devenit o traditie deja asa ca si anul acesta in prima zi din 2012 l-am urmarit la televizor.
          Si cam atat...

       

miercuri, 4 ianuarie 2012

Ora 8 seara

Este ora 8 seara intr-o cafenea din centrul vechi al Bucurestiului. Locul este invaluit de un fum ce pluteşte in aer inlacrimandu-mi ochii. ”Ce rost a mai avut sa stau 1 ora gandindu-ma daca sa aleg fusta albastra cu reni, sau cea neagra cu dantela la baza? Bluza alba din matase sau camasa retro cumparata saptamana trecuta?CK sau Coco Chanel?”. Am ales o fustă neagră, din dantela, bluza din matase si m-am dat cu Coco Chanel. Cu ce scop?Paream oricum stearsa. Nimeni nu putea sa vada nuanta de turquoise de la ochi sau faptul ca eram si eu data cu putin fard in obraji ca sa nu par moarta ca in fiecare zi. Nimeni nu stia cat timp am stat eu sa ma gandesc si sa aleg intre rozul mai inchis si cel mai deschis, intre pudre, creme si ciorapi. Acum eram in multime. Toti erau atenti unii la altii. Paream o zeita intre norii aceia grosi. Nu ma vedea nimeni. Credeam si eu ca azi arat mai bine, sau cel putin diferta de modul in care ieseam in casa in restul zilelor. Cu toatea astea nimeni nu parea sa observe. Eram ca oricare alta fata, singura, intr-o cafenea la 8 seara, band linistita o ciocolata calda. Din fericire nu fumez. Sau poate ca mi-ar prinde bine o tigara, prilej de a cere un foc individului misterios pe care l-am zarit inca de la intrare si care sta melancolic in coltul opus. Uneori am senzatia ca ma priveste intens. Cu siguranta nu e interesat de mine. Si de ce ar fi? Pana la urma nu sunt cu nimic diferita, nu am nimic special care sa ma scoata din multime. Sau poate doar floarea aceea pe care mi-am pus-o pe cap in graba inainte de a iesi din casa. Sau poate esarfa pe care am prins-o cu multa dibăcie intr-o funda care mi-a iesit pentru prima data in viata. Am oftat, fericita ca nu imi aude nimeni gandurile. Pentru o secunda totusi am avut senzaţia ca ceea ce este in mintea mea aud si ceilalti. Priviri intense, reci parca ma sagetau. M-am gandit sa plec. Insa ceva m-a retinut. Imi spuneam ca nu poate sa fie asa de rau. Nu mai iesisem in lume de vreo 2 luni si ma simteam ca o evadata din puscarie care nu stie cum sa isi tina mainile. Paream nervoasa. Nu puteam sta locului. Priveam toti oamenii din incapere si ii analizam. Mi se parea ca rad prea tare, erau prea veseli din punctul meu de vedere. Cred ca in sinea mea imi spuneam ca daca eu nu am un motiv de fericire altii de ce ar avea unul? Sau cu alte cuvinte ar trebui sa fie fericiti doar atunci cand si eu sunt fericita. Iar daca sunt asa veseli sa stea mai bine acasa si sa ma lase in pace in melancolia mea. Melancolie? Nici macar nu cred ca asta ma defineste, iar cuvantul ”blazare” suna prea urat. Imi scot un carnetel si incep sa incerc sa notez in el. Am scris numai ”este ora 8 seara” si m-am oprit. Ce naiba aveam de gand sa fac? Sa ma apuc sa scriu poezii unui tip pe care nici nu il cunosc. In fond si la urma urmei MIE ar trebui sa imi scrie poezii, MIE ar trebui sa imi aduca flori, pe MINE ar trebui sa ma astepte in fata portii pana as fi gata de intalnire, MIE sa imi cumpere cadouri fara motiv, din cauza MEA sa aiba factura la telefon mai mare...EI ar trebui sa stea tristi intr-o cafenea la 8 seara gandindu-se ce mai fac EU, temandu-se ca nu cumva EU sa zaresc pe cineva pe strada si totul sa se destrame intr-o secunda de nebunie.


....Am ajuns acasa si fara sa îmi dau seama am asternut  pe hartie ceva ce nu stiam nici eu cum o sa se termine.Incepea cam asa: ”Este ora 8 seara intr-o cafenea....”