vineri, 30 octombrie 2015

Utopii si etichete


Vi s-a intamplat vreodata sa simtit ca va sufocati in prorpia camera, in propria casa, ca si cand nu ar exista nicio solutie, nicio modalitate prin care sa puteti evada macar pentru 5 minute? 5 minute de singuratate, de speranta, de idei, de vise ce se destrama in urmatoarele clipe. 5 minute de agonie, de extaz, traite la maximum in propria solitudine, cu propriie ganduri si trairi. Da, aceste 5 minute fac aproape cat o viata. Sunt secundele ce se scurg cu intensitate, intr-un ritm alert ce accelereaza pulsul si trezesc la viata toate simturile, facandu-ne constienti de propriul trup, de materialitate unei vieti pe care abia acum decidem sa o traim.

Existenta noastra se limiteaza mult prea mult la ceea ce simtitm din punct de vedere fizic. Ne bazam pe ceea ce auzim, vedem, pe ceea ce putem pipai cu degetele, si prea putin pe ceea ce simtim, pe ceea ce vine din interior. Ne-am obisnuit sa traim inchisi intr-o sfera a materialitatii din care cu greu putem evada. Suntem captivi ai propriilor dorinte, ale unor ambitii nemasurate, partasi eterni in jocul nimicitor al orgoliilor, dominati de foame si de sete. Traim fizic. Traim pentru ceea ce putem vedea, pentru ceea ce am auzit ca altii pot vedea. Refuzul de a vedea dincolo de aceste bariere ne impiedica poate sa gasim fericirea acolo unde poate nici nu ne imaginam ca ar putea exista. Poate pentru ca felul in care vedem lumea altereaza aceasta perceptie asupra fericirii. Ce inseamna ea la urma urmei? Cine suntem noi sa o clasificam? Poate ca exista intr-o infintate de moduri, prezentandu-se sub diferite aspecte in functie de cel ce o resimte.
Ce mai inseamna la urma urmei aparentele intr-o lume in care fiecare fuge de propria fiinta, doar pentru a fi acceptat? O lume in care nimeni nu mai este o individualitate. Lume a colectivului, trista lume…Sigur, printre noi existai inca acei visatori care inca mai spera ca ziua de maine o sa le implineasca toate dorintele soptite in ascuns de generatii intregi inainte de culcare. Printre ei ma aflu si eu uneori, desi fiinta rationala din minte urla imposibilitatea realizarii unei utopii.

Mereu am incercat sa ma feresc de cei ce eticheteaza, desi poate uneori si eu am facut asta si am fost si eu la randul meu privita prin ochii unor oameni care m-au iubit, m-au urat sau poate m-au invidiat. Am fost mereu de parere insa ca e mai bine sa lasi o impresie cuiva, fie ca este buna sau nu, caci asta inseamna ca nu treci neobservat, ca prezenta ta a marcat pentru o fractiune de secunda pe cineva, ca pentru o clipa mintea sa a cantarit modul in care te-ai imbracat, ai vorbit sau felul in care ai trecut strada in acea dimineata. Da, pentru un moment ai ocupat un loc in gandurile cuiva. Trebuie sa insemne ceva. Cu toate astea etichetele nu isi au rostul. Sigur, asta se intampla intr-o societate utopica. In realitate insa probabil ca mentin un echilibru intre ceea ce este considerat bun si ceea ce este catalogat ca fiind rau. Fiecare insa ar trebui sa aiba dreptul la libertate, dreptul de a fi altfel, de a nu face parte din categoria ,,bun"sau ,, rau" doar pentru ca au avut ghinionul sa se nasca in urma celor care au apucat sa stabileasca aceste norme. Este o chestiune de intaietate, de principii, o lupta continua intre generatiile ce refuza cu obstinatie sa accepte ca pana la urma fiecare doreste acelasi lucru : pastrarea individualitatii, protejarea identitatii, a modului de a gandi, de a privi lumea, avand libertate deplina asupra propriei fiinte.

joi, 23 iulie 2015

Suflete...pereche?


Stiu ca nu am mai scris nimic de ceva vreme si recunosc m-am cam dezobisnuit. Mi se intampla frecvent seara inainte de culcare sa imi treaca prin minte idei ce poate meritau scrise undeva sau pe care mi-ar fi placut sa le recitesc a doua zi. Dar pur si simplu nu puteam. Imi era mult prea greu sa ma ridic din pat, sa aprind lumina si sa caut un pix si o foaie. Sau poate le puteam scrie direct in palma cine stie…Am facut o singura data asta, dar au zburat, speriate probabil de o lumina orbitoare si socate de inutilitatea pixilui si a hartiei caci ele erau menite sa ramana doar in mintea mea, sa nu treaca de stadiul unei confesiuni nemarturisite.

Am devenit recent adepta schimbarilor. Cred ca oamenilor le e unori prea teama de ele si aleg sa se plafoneze in lucruri menite sa nu dureze, izolandu-se astfel de o lume a necunoscutului, dar si a unor noi experiente. E dificil sa o iei de la capat si nu stiu cati invatam din ce a trecut. Am constatat ca inevitabil ceea ce numim ,,experienta de viata " e o raportare permanenta la niste amintiri evanescente si care ne impiedica sa acceptam prezentul. Ramanem cumva blocati in acel labirint al rememorarii, uitand insa ca poate si noi ne-am schimbat si ca cei pe care i-am intalnit acum nu sunt o oglindire a persoanelor din trecutul nostru. E o stare inerta, o permanenta letargie a propriei personalitati, inchisa intr-o lume pe care niciodata nu o poate readuce la realitate.

Imi vorbea cineva recent despre acele ,,suflete pereche ", dezbatand intens existenta lor. Personal, mereu mi s-a parut ca e un ideal, nu neaparat irealizabil, dar totusi in ideal in masura in care cred ca mai mult de jumatate din populatia lumii  nu cunoaste sensul acestei sintagme. Da, ne ramane speranta…Speranta ca poate noi o sa fim norocosi, ca poate daca stim ceea ce cautam o sa gasim , ca poate visele  noastre sunt auzite de cineva care o sa aiba curajul sa ne raspunda si ca poate daca cineva este menit sa fie cu o anumita persoana se gaseste in cele din urma o cale. ,,Menire "…un cuvant interesant cuvant intr-o lume a instabilitatii. Freud spunea ca ,,omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea ". Mie mi-a fost in general suficient trecutul si e oarecum ironic faptul ca pentru a infrunta realitate e nevoie de un loc al sigurantei, un loc pe care nimeni nu il poate descoperi. In ,,Portretul lui Dorian Gray" personajul principal face o afirmatie cel putin interesanta referitoare la unicitatea iubirii, spunand ca :,, Aceia care iubesc o singură dată în viață sunt cei cu adevărat superficiali. Ceea ce ei numesc loialitate, fidelitate, eu numesc fie letargia obișnuinței, fie lipsa de imaginație. Fidelitatea este pentru viața emoțională ceea ce este rigiditatea pentru viața intelectuală – pur și simplu, mărturisirea eșecului. " Esec sau nu, neputinta de a o lua de la capat si refuzul de a trai singura viata pe care o avem( teoria universurilor pararelele nu este inca ceva concret- singurul fapt incontestabil este insusi prezentul) reprezinta probabil drama omului modern, captiv al trecutului, traind resentimente fata de propria persoana.
Poate ca uneori prejudecatile ne impiedica sa fim ceea ce vrem cu adevarat si poate ca omul alege prea des trecutul si nu prezentul, deziluzia si nu speranta, teama si nu curajul, ura si nu...iubirea.