joi, 29 noiembrie 2012

Intre doua ganduri...

Crezi ca ar fi posibil sa privim viitorul fara a tine cont de greselile trecutului?

Pe la ora 12 noaptea stau intinsa pe covorul din camera privind in gol tavanul. Sunt momente cand nu ma pot gandi la nimic sau dimpotriva,  imi trec atata de multe lucruri prin minte incat nu le pot orandui in ceea ce numim ganduri. Zambesc fara sa imi dau seama de ce. Sunt paralizata. Nu ma pot misca. Ma simt captiva in propriul corp, tintuita la pamant de ganduri pe care nu le recunosc. Oare de ce avem nevoie sa privim in propria fiinta pentru a ne raporta corect la cei din jur, la lumea exterioara? Introspectia este probabil unul din lucrurile pe care uit sa le fac, insa in ultima vreme nu imi amintesc nimic din ceea ce ar trebui. Pur si simplu mi se sterg din minte. In fata mea vad prietenii pe care i-am avut, anii copilariei si parca nu ma regasesc. Poate ca am evoluat. Poate e de vina diferenta dintre ceea ce am fost si ceea ce sunt. Insa mai socant este sa ma gandesc la trecut si sa imi imaginez viitorul. Uneori mi se pare ca daca as trai inca 60 de ani ar fi prea putin. Putin pentru ce? Mi-am propus sa realizez ceva? Sigur ca nu, desi se spune ca toti avem un scop in viata. Mai corect ar fi ca toti avem un destin, o soarta pe care o imbratisam, insa de care nu suntem intotdeauna constienti. Nichita Stanescu afirma ca ,,suntem ceea ce iubim". Nu imi este clar despre ce iubire vorbeste, insa tind sa cred ca nu se referea la iubirea pe care o percem noi, ci conferea cuvantului un sens mai larg, presupunand  probabil ca nu suntem atat de limitati incat sa ne inchinam viata unei singure persoane. Pe de alta parte Lucian Blaga sustinea ca ,,ca ochii tai, adancii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste vai". Intr-un fel e interesant sa incerci sa privesti lumea prin ochii unei persoane si  sa idealizezi o fiinta, insa nu cred ca as putea face asta. M-as simti captiva. Prizoniera intre ceea ce sunt eu independent de ceilalti si perceptia altora despre lume. Este ca si cand as lua parerea altuia, as afirma cu voce tare acest lucru si as merge mai departe, fara a trece prin filtrul constiintei ceea ce am vazut sau auzit. 

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

miercuri, 28 noiembrie 2012

Un pretext...

Recent am avut o perioada in care speranta mi se parea un concept abstract. Aveam nevoie de un motiv mult mai bun sa ma trezesc dimineata, de o cafea mult mai tare care sa reuseasca sa ma transpuna din acea stare de visare, acel somn ce pare vesnic, acest prezent continuu in care ma regasesc de ceva timp.

Am nevoie de aer. Vreau ceva nou. Vreau se intample ceva, orice m-ar scoate din monotonie, din rutina. M-am saturat de idei explicate doar teoretic de catre oameni care probabil ca nu sunt capabili sa produca o idee fara sa o citeasca de undeva  Aici ma refer la sentimentul de care in ultima perioada vorbeste toata lumea: iubirea. Nu cred ca am inteles niciodata cum functioneaza. Probabil e o chestiune de noroc, de compromisuri pe care oamenii accepta sa le faca din comoditate sau din rusinea si teama de a spune ,,nu". Acest ,,nu" ar veni impotriva unei societati invechite, socitate in care lumea inca mai judeca dupa aparente, insa in care iubirea la ora actuala este vazuta ca ceva ce ar trebui facut public. Tudor Chirila afirma ca a avut momente cand se indoia daca "iubirea e altceva decat pretext pentru un roman".

Eu as spune ca merita  doar in cazul unei carti bune caci  altfel am denatura pana si latura teoretica, cea care idealizeaza acest sentiment, latura pe care majoritatea o cunosc si pretind ca o inteleg.


joi, 13 septembrie 2012

Ganduri...

Nu stiu de ce toamna ne face mai tristi, ne schimba, ne transfigureaza in niste persoane anoste, sterse...De ce ne sterge cu atata cruzime orice urma de fericire? De ce nu ne lasa in lumina soarelui pentru eternitate, imbatati de dorinte? De ce ne lasa suspendati in neant, cuprinsi de amintiri din ce in ce mai vagi?

Mi-as dori sa pot prelungi aceste clipe...

Oare toti oamenii merita sa fie fericiti? Cati dintre noi stim cu adevarat sa iubim? Imi aduc aminte  si acum de "gandurile" lui Nichita Stanescu. M-a fascinat felul in care un om poate sa isi puna ordine in mintea sa si sa aiba capacitatea sa scrie pe o foaie alba"Gand 1", "Gand 2"... Oare gandurile se pot si ele orandui? Pot suporta dorinta noastra aproape permanenta de a le reprima? Pot sa devina atatat de puternice incat sa simtim nevoie sa le rostim cu voce tare? Sau dimpotriva sa ne faca sa ne inchidem in noi, rusinati si dominati de remuscari? Pana la urma sunt doar ganduri care trec...dispar...raman uitate...blocate undeva....

luni, 10 septembrie 2012

Nu uita sa speri

Sper ca toate visele sa se implineasca. Sper ca tot ceea ce ma inconjoara sa ma inspire, sa ma motiveze si sa imi dea curajul sa merg mai departe, sa progresez. Sper ca plimbarile lungi pe care le vom face sa ne apropie si mai mult. Sper sa ai nevoie de mine pentru a dovedi ceea ce pot. Sper ca intr-o buna zi sa ma privesti si sa imi spui "esti cel mai bun lucru care mi s-a intamplat". Sper ca ziua de maine sa imi ofere sansa de a demonstra ca am invatat din greselile trecutului. Sper ca in comportamentul meu, in fiinta mea sa gasesti o persoana cu care sa te mandresti, care sa te faca sa uiti de propria fiinta. Sper ca lumea sa ne lase sa traim in propria noastra lume, inconjurati de vise si idei. Sper ca cei din jur sa ne inteleaga felul diferit de a fi si sa nu incerce sa ne schimbe in ceva efemer si superficial. Sper ca amintirile sa ne copleseasca, sa fim o singura fiinta sub un singur cer lipsit de nori. Sper sa te uiti in ochii tai si sa iti vezi propria persoana, propriul eu si sa crezi ca ai atins perfectiunea. Sper sa nu incetezi niciodata sa visezi. Sper sa nu renunti niciodata la zambetul tau senin, la acea inocenta pe care o vad in fiecare privire. Sper...sa auzi...

...sa crezi ceea ce iti spun...

...si sa nu uiti niciodata...


...sa speri.

duminică, 26 august 2012

Un viitor...

Ma gandeam la tine, copilul viitorului meu. Ma gandeam cum te vei comporta tu la cei 17 ani pe care ii implinesc eu. Oare cum voi reactiona cand vei veni si imi vei spune ca te-ai indragostit? Ma voi bucura, dar crunta va fi dezamagirea cand voi zari pe obrazul tau primele lacrimi, cand voi simti in sufletul tau prima dezamagire transformand totul in propria mea deziluzie. Am sa incerc sa te privesc in ochi atunci cand vei avea curajul sa imi povestesti prima ta experienta, intrebandu-ma incontinuu "Cand a trecut timpul?". Vei creste, te vei maturiza, ne vom certa, dar iti promit ca am sa incerc sa te ascult cu aceeasi rabdare care as vrea sa ma inconjoare pe mine. Te voi privi cu compasiune, insa voi avea mereu teama in suflet. Teama unui esec, al unei experiente triste care o sa te dea inapoi ma urmareste. Este o poveste care o sa te rupa in mii de bucati pe care mai tarziu le vei pune cap la cap pentru a renaste, caci la aceasta varsta oamenii iarta mult mai usor. O sa cresti, o sa te maturizezi si ma vei privi cu alti ochi. Acea privire inocenta o sa se trasforme in ceva misterios, fasciant, plini de speranta. Da, iti vei pastra speranta contrar tuturor intamplarilor prin care ai trecut si care nu au facut altceva decat sa te maturizeze. Peste ani vei te vei uita altfel la fotografiile pe care le-ai ars pe jumatate in momentele de disperare. Vei fi detasata, te vei elibera de tensiune si vei zambi. Vei alege un drum in viata, te vei forma fara sa privesti in urma. Incet, incet eu voi trece in plan secund, neincetand insa nicio clipa sa te iubesc. La final sunt covinsa ca ma vei face mandra atunci cand te vei ridica si vei deveni independenta. Da, voi fi mandra de mine si multumita ca sperantele pe care mi le-am pus in tine nu au fost desarte. Nici nu ai idee cate nopti nu voi dormi gandindu-ma la nelinistea din sufletul tau si la faptul ca tu inca nu simti acest lucru si iti este idiferent.

Eu cred ca indiferent de soarta pe care o vei avea vei putea  alege drumul potrivit, iar deziluziile si tristetile te vor face din ce in ce mai puternica, fiind capabila sa renasti de fiecare data fara a privi in urma.

joi, 2 august 2012

Intre cer si pamant

"Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi." Cum suna asta? Este oare  vorba tot de omul mediocru pe care l-am descris in postarea anterioara? Acea persoana care nu are nici macar constiinta propriilolor fapte, care nu este stapana pe propriile ganduri(atunci cand exista)? Acea fiinta oarba care nu a inteles cu adevarat sintagma "crede si nu cerceta"? Nici macar. Este strigatul unui om disperat, intristat de propria neputinta, dar constient de existenta unui nivel superior, o lume spre care toti ar trebui sa tindem.

marți, 31 iulie 2012

Eu si...lumea

Nu am avut niciodata rabdarea si curajul sa ma intreb de ce existam si catre ce ne indreptam. Nu am reusit niciodata sa ma regasesc in acele iubiri platonice, acea dragoste ce pare ca nu se mai sfarseste. Ma enerveaza ingrozitor acei indragostiti carora chiar "le sta bine impreuna". Mereu m-au fascinat cei aparent opusi, polii care desi sunt diferiti, continua sa se atraga. Oamenii care pentru o convingere, o idee nascocita de propria minte intr-un moment de exaltare reusesc sa starneasca un adevarat haos in jurul lor. Ma refer la soarecii de biblioteca, aceia care enerveaza pe toata lumea doar pentru ca nu pot fi intelesi pe deplin de o lume mult prea superficiala. In ultima vreme m-a fascinat acest cult al intelectualului macinat de convingeri contradictorii, care se zbate in propria lume, inchis fiind intr-o cusca a originalitatii si a ideilor sclipitoare. Uneori cand merg pe strada ma regasesc in acele pasaje ce sugereaza dispretul fata de o societate inapoiata, care inca urmeaza niste reguli vechi de sute de ani doar pentru ca nu au curajul sa gandeasca si sa aspire catre ceva daca nu superior macar diferit. Acel om macinat de ganduri, strivit de convingerile altora, intristat de mediocritatea celor din jur, suparat din cauza neintelegerii semenilor sai, acela este intelectualul care ma fascineaza. Giovanni Papini ne indemna sa "dam dracului formulele si credintele". Insa ma intreb in acest moment cati dintre noi sunt capabili sa renunte la ideile ce stau la baza dezvoltarii lor, sa paraseasca lumea din care fac parte si sa se indrepte catre altceva? Bine, hai sa admitem ca nu sunt capabili sa conceapa o lume noua, sa isi creeze noi orizonturi, dar as vrea sa aflu cati ar dori sa asculte o persoana care vrea sa depaseasca nivelul unui om de rand. In "Bietul Ioanide" George Calinescu reliefeaza portretul unui intelectual ce nu se regaseste intr-o lume altfel decat cea nascocita de mintea lui. Pe tot parcursul romanului am avut impresia ca autorul se identifica in permanenta cu personajul central, inserand in construirea acestuia elemente care fac parte din viata sa, care l-au fascinat si care de exemplu se regasesc si in "Enigma Otiliei".

In fine, acestea sunt doar niste idei exprimate fara un scop anume, insa cu speranta ca intr-o zi cineva o isi arunce fie si pentru o singura secunda privirea.

luni, 13 februarie 2012

Cine sunt?

...o simpla pata intr-un Univers intesat de mii de stele prinse intr-un dans in jurul a tot ceea ce cunoastem. Sunt o scoica rece pe un nisip cald in mijlocul verii. Sunt un graunte pe fundul unui ocean plin de viata. Sunt ceea ce vreau sa fiu, ceea ce am visat fac si ceea ce mi-a fost scris sa devin. Poate sunt acel nor care iti trece pe deasupra capului fara sa il vezi sau au acea frunza ce s-a desprins din copacul pe care il zaresti in fiecare zi. Suntem aceeasi fiinta? Ma gandeam adesea ca sunt ceea ce vede fiecare atunci cand  priveste in oglinda, atunci cand iubeste, cand spera, cand este dezamagit sau temator. Noi doi am facut o intelegere. Iti mai amintesti? Mi-ai promis ca nu imi vei divulga niciodata identitatea. Mi-ai spus ca ma pot schimba, ca pot sa fiu ceea ce am sperat. Suntem valurile inghetate ale marii ce se izbesc de stanci intr-o zi geroasa de iarna. Suntem tot ceea ce putem vedea cu ochii, tot ceea ce putem cuprinde sau zari. Suntem prezenti in toate, formand o singura entitate ce se ascunde sub masca amintirilor, ce se refugiaza sub valul negru al trecutului si fuge de umbra cenusie a viitorului. Nu reusesc sa te zaresc in acea multime si nu iti mai aud vocea ce altadata reusea sa imi sopteasca vorbe menite sa ma faca sa cred ca pot sa fiu ceea ce am am visat. Mi-ai furat identitatea. Sunt doar o umbra care nu reuseste sa isi gaseasca locul. Ma izbesc de peretii pe care i-ai construit. M-ai adus intr-un labirint inchis, caruia doar tu ii poti da sens. Locul este din ce in ce mai stramt, iar eu simt ca ma sufoc sub presiunea ploii grele ce cade peste mine. Cum reusesti sa faci asta? Cum te poti detasa? Nu am sa uit niciodata ce am fost...

....o pata, o scoica, un graunte sau doar un simplu vis.

joi, 26 ianuarie 2012

Ca intr-un vis...

Am decis sa infrunt lumea. Sa ies, sa evadez din monotonia ce a pus stapanire pe intreaga mea fiinta. Cred cu tarie ca pot supravietui si sunt convinsa ca o sa ne intalnim. Strazile sunt goale, triste, infinite...Merg uitandu-ma inainte. Nu exista inapoi. Nu exista trecut. Nu exsita ”a fost”. Am trecut peste tot ceea ce mi-ai spus ultima data cand ne-am intalnit. Confruntarea cu realitatea, batalia cu propria fiinta au fost dificile. Ma simt epuizata. Aerul rece imi mangaie obrajii palizi. Ochii imi sunt plini de lacrimi si pentru prima data acestea nu iti apartin. Frigul imi patrunde in oase. Il simt. Suntem aceeasi fiinta imperfecta. Poate ca de asta nu ne potrivim. Cred ca semanam mult prea mult pentru a ne fi bine. Sau poate nu imi dau eu seama si realitatea este cu totul alta. Sunt o fiinta complexa, am personalitate si stiu ce vreau. Insa acestea pot fi doar iluzii. Oare traiesc un vis? Oare aceasta lume este produsul imaginatiei mele? Intru intr-un magazin alimentar fara sa stiu de ce. Ce ar putea cauta o domnisoara ca mine intr-un loc plin de carne, branzeturi, cafea si tigari? Imi este foame. Ies si ma indrept catre locul unde ne-am intalnit ultima oara, locul intesat de amintiri ce ma vor umari un timp. Un loc unde imi placea sa vin, ma relaxam dupa zile grele, obositoare si interminabile. Acum imi trezeste fiori, imi e frica de el, de realitate, de ceea ce a fost si nu poate fi recuperat. Te zaresc peste tot. Pe fiecare panou, in orice statie, in toate parcurile, langa toti copacii culegand intr-un buchet simplu toate florile spre a mi le da mie...Te vad in toate persoanele pe care am sa le intalnesc. Iti simt parfumul in timp ce merg pe strada si tresar in speranta ca poate te-ai intors. Oare de ce nu pot uita? Intru intr-o cafenea pe care nu am mai vazut-o pana acum. Este izolata, trista, singura, la fel ca mine. Comand un espresso. De ce am facut asta? Eu niciodata nu beau asa ceva. Insa astazi simt ca trebuie sa iau totul de la capat. Sa fac tot ceea ce nu am facut pana acum. Sa traiesc viata pe care mereu am visat sa o am. Sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare rasarit, sa zambesc trecatorilor ingandurati, sa rad minute bune amintindu-mi de visul stupid de noaptea trecuta, sa fac fotografii lucrurilor simple pe care le vad pe strada, sa ma vad cu...

Am nevoie de noi amintiri...


vineri, 13 ianuarie 2012

Nimic nou...

Vremea de afara a inceput sa ma cam calce pe nervi. Nu ploua,nu ninge, insa totul e ca si inghetat. Mai avem putin si o luam de la capat. Cu ce am ramas dupa 3 saptamani? Sincer nu imi aduc aminte aproape nimic din ce am facut de sarbatori. Nici nu imi dau seama cand a trecut Craciunul sau, ca sa folosesc un cliseu, cand am pasit in Noul An.Niciodata nu m-am intrebat cum o sa fie anul viitor sau daca am ramas cu ceva amintiri din anul trecut. Pentru mine timpul se scurge oricum si in general prefer sa nu ma uit in urma. Ce a fost a fost. De aceea nu am sa scriu o postare care sa inceapa cu ”Anul trecut a lasat o urma adanca in inima mea. Sufletul meu...”ca si cand ar mai conta. Stiu doar ca am citit. M-am axat pe autorii romani pe care am de gand sa ii cunosc mai bine. Am intalnit deja mult prea multe persoane care mi-au spus ca literatura noastra e la pamant asa ca m-am ambitionat si am sa le demonstrez contrariul. Este stupid sa te consideri un ”invatat”daca nu ai nici cele mai elementare cunostiinte despre scriitorii romani, daca nu ii intelegi si daca nu ii apreciezi pe cei care merita chiar daca tie personal nu iti plac. Concertul Filarmonicii din Viena a devenit o traditie deja asa ca si anul acesta in prima zi din 2012 l-am urmarit la televizor.
          Si cam atat...

       

miercuri, 4 ianuarie 2012

Ora 8 seara

Este ora 8 seara intr-o cafenea din centrul vechi al Bucurestiului. Locul este invaluit de un fum ce pluteşte in aer inlacrimandu-mi ochii. ”Ce rost a mai avut sa stau 1 ora gandindu-ma daca sa aleg fusta albastra cu reni, sau cea neagra cu dantela la baza? Bluza alba din matase sau camasa retro cumparata saptamana trecuta?CK sau Coco Chanel?”. Am ales o fustă neagră, din dantela, bluza din matase si m-am dat cu Coco Chanel. Cu ce scop?Paream oricum stearsa. Nimeni nu putea sa vada nuanta de turquoise de la ochi sau faptul ca eram si eu data cu putin fard in obraji ca sa nu par moarta ca in fiecare zi. Nimeni nu stia cat timp am stat eu sa ma gandesc si sa aleg intre rozul mai inchis si cel mai deschis, intre pudre, creme si ciorapi. Acum eram in multime. Toti erau atenti unii la altii. Paream o zeita intre norii aceia grosi. Nu ma vedea nimeni. Credeam si eu ca azi arat mai bine, sau cel putin diferta de modul in care ieseam in casa in restul zilelor. Cu toatea astea nimeni nu parea sa observe. Eram ca oricare alta fata, singura, intr-o cafenea la 8 seara, band linistita o ciocolata calda. Din fericire nu fumez. Sau poate ca mi-ar prinde bine o tigara, prilej de a cere un foc individului misterios pe care l-am zarit inca de la intrare si care sta melancolic in coltul opus. Uneori am senzatia ca ma priveste intens. Cu siguranta nu e interesat de mine. Si de ce ar fi? Pana la urma nu sunt cu nimic diferita, nu am nimic special care sa ma scoata din multime. Sau poate doar floarea aceea pe care mi-am pus-o pe cap in graba inainte de a iesi din casa. Sau poate esarfa pe care am prins-o cu multa dibăcie intr-o funda care mi-a iesit pentru prima data in viata. Am oftat, fericita ca nu imi aude nimeni gandurile. Pentru o secunda totusi am avut senzaţia ca ceea ce este in mintea mea aud si ceilalti. Priviri intense, reci parca ma sagetau. M-am gandit sa plec. Insa ceva m-a retinut. Imi spuneam ca nu poate sa fie asa de rau. Nu mai iesisem in lume de vreo 2 luni si ma simteam ca o evadata din puscarie care nu stie cum sa isi tina mainile. Paream nervoasa. Nu puteam sta locului. Priveam toti oamenii din incapere si ii analizam. Mi se parea ca rad prea tare, erau prea veseli din punctul meu de vedere. Cred ca in sinea mea imi spuneam ca daca eu nu am un motiv de fericire altii de ce ar avea unul? Sau cu alte cuvinte ar trebui sa fie fericiti doar atunci cand si eu sunt fericita. Iar daca sunt asa veseli sa stea mai bine acasa si sa ma lase in pace in melancolia mea. Melancolie? Nici macar nu cred ca asta ma defineste, iar cuvantul ”blazare” suna prea urat. Imi scot un carnetel si incep sa incerc sa notez in el. Am scris numai ”este ora 8 seara” si m-am oprit. Ce naiba aveam de gand sa fac? Sa ma apuc sa scriu poezii unui tip pe care nici nu il cunosc. In fond si la urma urmei MIE ar trebui sa imi scrie poezii, MIE ar trebui sa imi aduca flori, pe MINE ar trebui sa ma astepte in fata portii pana as fi gata de intalnire, MIE sa imi cumpere cadouri fara motiv, din cauza MEA sa aiba factura la telefon mai mare...EI ar trebui sa stea tristi intr-o cafenea la 8 seara gandindu-se ce mai fac EU, temandu-se ca nu cumva EU sa zaresc pe cineva pe strada si totul sa se destrame intr-o secunda de nebunie.


....Am ajuns acasa si fara sa îmi dau seama am asternut  pe hartie ceva ce nu stiam nici eu cum o sa se termine.Incepea cam asa: ”Este ora 8 seara intr-o cafenea....”