Cine sunt?

...o simpla pata intr-un Univers intesat de mii de stele prinse intr-un dans in jurul a tot ceea ce cunoastem. Sunt o scoica rece pe un nisip cald in mijlocul verii. Sunt un graunte pe fundul unui ocean plin de viata. Sunt ceea ce vreau sa fiu, ceea ce am visat fac si ceea ce mi-a fost scris sa devin. Poate sunt acel nor care iti trece pe deasupra capului fara sa il vezi sau au acea frunza ce s-a desprins din copacul pe care il zaresti in fiecare zi. Suntem aceeasi fiinta? Ma gandeam adesea ca sunt ceea ce vede fiecare atunci cand  priveste in oglinda, atunci cand iubeste, cand spera, cand este dezamagit sau temator. Noi doi am facut o intelegere. Iti mai amintesti? Mi-ai promis ca nu imi vei divulga niciodata identitatea. Mi-ai spus ca ma pot schimba, ca pot sa fiu ceea ce am sperat. Suntem valurile inghetate ale marii ce se izbesc de stanci intr-o zi geroasa de iarna. Suntem tot ceea ce putem vedea cu ochii, tot ceea ce putem cuprinde sau zari. Suntem prezenti in toate, formand o singura entitate ce se ascunde sub masca amintirilor, ce se refugiaza sub valul negru al trecutului si fuge de umbra cenusie a viitorului. Nu reusesc sa te zaresc in acea multime si nu iti mai aud vocea ce altadata reusea sa imi sopteasca vorbe menite sa ma faca sa cred ca pot sa fiu ceea ce am am visat. Mi-ai furat identitatea. Sunt doar o umbra care nu reuseste sa isi gaseasca locul. Ma izbesc de peretii pe care i-ai construit. M-ai adus intr-un labirint inchis, caruia doar tu ii poti da sens. Locul este din ce in ce mai stramt, iar eu simt ca ma sufoc sub presiunea ploii grele ce cade peste mine. Cum reusesti sa faci asta? Cum te poti detasa? Nu am sa uit niciodata ce am fost...

....o pata, o scoica, un graunte sau doar un simplu vis.

Ca intr-un vis...

Am decis sa infrunt lumea. Sa ies, sa evadez din monotonia ce a pus stapanire pe intreaga mea fiinta. Cred cu tarie ca pot supravietui si sunt convinsa ca o sa ne intalnim. Strazile sunt goale, triste, infinite...Merg uitandu-ma inainte. Nu exista inapoi. Nu exista trecut. Nu exsita ”a fost”. Am trecut peste tot ceea ce mi-ai spus ultima data cand ne-am intalnit. Confruntarea cu realitatea, batalia cu propria fiinta au fost dificile. Ma simt epuizata. Aerul rece imi mangaie obrajii palizi. Ochii imi sunt plini de lacrimi si pentru prima data acestea nu iti apartin. Frigul imi patrunde in oase. Il simt. Suntem aceeasi fiinta imperfecta. Poate ca de asta nu ne potrivim. Cred ca semanam mult prea mult pentru a ne fi bine. Sau poate nu imi dau eu seama si realitatea este cu totul alta. Sunt o fiinta complexa, am personalitate si stiu ce vreau. Insa acestea pot fi doar iluzii. Oare traiesc un vis? Oare aceasta lume este produsul imaginatiei mele? Intru intr-un magazin alimentar fara sa stiu de ce. Ce ar putea cauta o domnisoara ca mine intr-un loc plin de carne, branzeturi, cafea si tigari? Imi este foame. Ies si ma indrept catre locul unde ne-am intalnit ultima oara, locul intesat de amintiri ce ma vor umari un timp. Un loc unde imi placea sa vin, ma relaxam dupa zile grele, obositoare si interminabile. Acum imi trezeste fiori, imi e frica de el, de realitate, de ceea ce a fost si nu poate fi recuperat. Te zaresc peste tot. Pe fiecare panou, in orice statie, in toate parcurile, langa toti copacii culegand intr-un buchet simplu toate florile spre a mi le da mie...Te vad in toate persoanele pe care am sa le intalnesc. Iti simt parfumul in timp ce merg pe strada si tresar in speranta ca poate te-ai intors. Oare de ce nu pot uita? Intru intr-o cafenea pe care nu am mai vazut-o pana acum. Este izolata, trista, singura, la fel ca mine. Comand un espresso. De ce am facut asta? Eu niciodata nu beau asa ceva. Insa astazi simt ca trebuie sa iau totul de la capat. Sa fac tot ceea ce nu am facut pana acum. Sa traiesc viata pe care mereu am visat sa o am. Sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare rasarit, sa zambesc trecatorilor ingandurati, sa rad minute bune amintindu-mi de visul stupid de noaptea trecuta, sa fac fotografii lucrurilor simple pe care le vad pe strada, sa ma vad cu...

Am nevoie de noi amintiri...

Leoaica tanara, iubirea...

Pornind de la ideea conform careia fiinta iubita este totul pentru o persoana, ma tot intreb de ce este greu sa ii spui cuiva ca il iubesti?Sigur, am auzit sute de declaratii facute la nici o luna dupa ce s-au cunoscut, insa eu ma refer la adevaratele sentimente ce provin si din experiente comune si se bazeaza si pe anumite principii. Cred ca in ziua de azi avem tendinta de a explica mult prea mult sentimentele din punct de vedere rational, de a despica firul in patru si de a aduce asa zisa iubire la un nivel...cerebral. Imi aduc aminte de poezia lui Nichita Stanescu, Leoaica tanara, iubirea , ce surprinde exact spontaneitatea acestui sentiment, analogie la muscatura ce il ia prin surprindere pe cel ce se indragosteste la prima vedere. Oare nu ne pripim cand ne grabim sa ne punem sentimentele pe tava? Merita? Stim sa facem diferenta intre ceva trecator si acea iubire ce te face sa iti daruiesti intreaga fiinta unei persoane? Poate ca e mai bine sa ne lasam dusi de val, sa plutim spre infinit...In momenetele de fericire nimanui nu pare sa ii mai pese de acea prabusire, cadere pe care o suporti in momentul in care toate iluziile pe care ti le-ai croit s-au naruit. TRAIESTE CLIPA! Off, fir-ar ea de clipa ca am auzit asta de zeci de ori. Eu nu am putut niciodata sa traiesc momentul fara sa nu ma gandesc la consecinte, la ceea ce o sa urmeze. Sunt aproape convinsa ca nu e bine, insa asta ma fereste de anumite dezamagiri.



Hai ca am luat-o razna! Ce prostie de articol am mai scris si eu...


  

Nimic nou...

Vremea de afara a inceput sa ma cam calce pe nervi. Nu ploua,nu ninge, insa totul e ca si inghetat. Mai avem putin si o luam de la capat. Cu ce am ramas dupa 3 saptamani? Sincer nu imi aduc aminte aproape nimic din ce am facut de sarbatori. Nici nu imi dau seama cand a trecut Craciunul sau, ca sa folosesc un cliseu, cand am pasit in Noul An.Niciodata nu m-am intrebat cum o sa fie anul viitor sau daca am ramas cu ceva amintiri din anul trecut. Pentru mine timpul se scurge oricum si in general prefer sa nu ma uit in urma. Ce a fost a fost. De aceea nu am sa scriu o postare care sa inceapa cu ”Anul trecut a lasat o urma adanca in inima mea. Sufletul meu...”ca si cand ar mai conta. Stiu doar ca am citit. M-am axat pe autorii romani pe care am de gand sa ii cunosc mai bine. Am intalnit deja mult prea multe persoane care mi-au spus ca literatura noastra e la pamant asa ca m-am ambitionat si am sa le demonstrez contrariul. Este stupid sa te consideri un ”invatat”daca nu ai nici cele mai elementare cunostiinte despre scriitorii romani, daca nu ii intelegi si daca nu ii apreciezi pe cei care merita chiar daca tie personal nu iti plac. Concertul Filarmonicii din Viena a devenit o traditie deja asa ca si anul acesta in prima zi din 2012 l-am urmarit la televizor.

          Si cam atat...

         

Ora 8 seara

Este ora 8 seara intr-o cafenea din centrul vechi al Bucurestiului. Locul este invaluit de un fum ce pluteşte in aer inlacrimandu-mi ochii. ”Ce rost a mai avut sa stau 1 ora gandindu-ma daca sa aleg fusta albastra cu reni, sau cea neagra cu dantela la baza? Bluza alba din matase sau camasa retro cumparata saptamana trecuta?CK sau Coco Chanel?”. Am ales o fustă neagră, din dantela, bluza din matase si m-am dat cu Coco Chanel. Cu ce scop?Paream oricum stearsa. Nimeni nu putea sa vada nuanta de turquoise de la ochi sau faptul ca eram si eu data cu putin fard in obraji ca sa nu par moarta ca in fiecare zi. Nimeni nu stia cat timp am stat eu sa ma gandesc si sa aleg intre rozul mai inchis si cel mai deschis, intre pudre, creme si ciorapi. Acum eram in multime. Toti erau atenti unii la altii. Paream o zeita intre norii aceia grosi. Nu ma vedea nimeni. Credeam si eu ca azi arat mai bine, sau cel putin diferta de modul in care ieseam in casa in restul zilelor. Cu toatea astea nimeni nu parea sa observe. Eram ca oricare alta fata, singura, intr-o cafenea la 8 seara, band linistita o ciocolata calda. Din fericire nu fumez. Sau poate ca mi-ar prinde bine o tigara, prilej de a cere un foc individului misterios pe care l-am zarit inca de la intrare si care sta melancolic in coltul opus. Uneori am senzatia ca ma priveste intens. Cu siguranta nu e interesat de mine. Si de ce ar fi? Pana la urma nu sunt cu nimic diferita, nu am nimic special care sa ma scoata din multime. Sau poate doar floarea aceea pe care mi-am pus-o pe cap in graba inainte de a iesi din casa. Sau poate esarfa pe care am prins-o cu multa dibăcie intr-o funda care mi-a iesit pentru prima data in viata. Am oftat, fericita ca nu imi aude nimeni gandurile. Pentru o secunda totusi am avut senzaţia ca ceea ce este in mintea mea aud si ceilalti. Priviri intense, reci parca ma sagetau. M-am gandit sa plec. Insa ceva m-a retinut. Imi spuneam ca nu poate sa fie asa de rau. Nu mai iesisem in lume de vreo 2 luni si ma simteam ca o evadata din puscarie care nu stie cum sa isi tina mainile. Paream nervoasa. Nu puteam sta locului. Priveam toti oamenii din incapere si ii analizam. Mi se parea ca rad prea tare, erau prea veseli din punctul meu de vedere. Cred ca in sinea mea imi spuneam ca daca eu nu am un motiv de fericire altii de ce ar avea unul? Sau cu alte cuvinte ar trebui sa fie fericiti doar atunci cand si eu sunt fericita. Iar daca sunt asa veseli sa stea mai bine acasa si sa ma lase in pace in melancolia mea. Melancolie? Nici macar nu cred ca asta ma defineste, iar cuvantul ”blazare” suna prea urat. Imi scot un carnetel si incep sa incerc sa notez in el. Am scris numai ”este ora 8 seara” si m-am oprit. Ce naiba aveam de gand sa fac? Sa ma apuc sa scriu poezii unui tip pe care nici nu il cunosc. In fond si la urma urmei MIE ar trebui sa imi scrie poezii, MIE ar trebui sa imi aduca flori, pe MINE ar trebui sa ma astepte in fata portii pana as fi gata de intalnire, MIE sa imi cumpere cadouri fara motiv, din cauza MEA sa aiba factura la telefon mai mare...EI ar trebui sa stea tristi intr-o cafenea la 8 seara gandindu-se ce mai fac EU, temandu-se ca nu cumva EU sa zaresc pe cineva pe strada si totul sa se destrame intr-o secunda de nebunie.

....Am ajuns acasa si fara sa îmi dau seama am asternut  pe hartie ceva ce nu stiam nici eu cum o sa se termine.Incepea cam asa: ”Este ora 8 seara intr-o cafenea....”

Ce face toamna din oameni?

Am trecut peste faptul ca nu ai mai vorbit cu mine de ceva vreme. Oare de ce?Probabil ca nici tu nu ai idee, caci nu cred ca ai observat asta. E frig acum si totul pare inchis intr-un glob cenusiu, fara contur, fara forma.  Platon afirma ca ”timpul este imaginea mobila a eternitatii mobile”. Probabil ca ni se potriveste. Pe de alta parte Aristotel spunea ca ”nu exista geniu fara un dram de nebunie”.Ma gandeam ca esti genial chiar prin aceasta nebunie sau spontaneitate. Ai un fel de a fi care depaseste orice regula. Pentru tine nu exista notiunea de timp. Nu ai nimic de facut. Totul este lasat in voia intamplarii si a credintelor tale. Daca stau bine sa ma gandesc esti greu de definit. Atunci ma intreb:cu cine vorbesc? Poate cu mine. Poate cu tine. Poate cu oricine cistese ce am scris. Dar oare de ce sa citesti? E ceva interesant sau captivant. Sunt convinsa ca cei ce au ajuns la acest rand sunt mai mult decat stupefiati de ceea ce au descoperit si asta nu pentru ca ar fi vorba de o mare opera de arta. Oare de ce simte omul nevoia sa intrebe tot felul de lucruri ca mai apoi sa afirme ca unele lucruri nu pot fi definite sau sunt definite de niste concepte abstracte? De ce facem reguli pentru ca mai apoi tot noi sa gasim exceptii sau pur si simplu lucruri care se abat de la ideea initiala? De ce gandim lucruri fara sens si avem si curajul sa le sustinem ca si cand ar fi niste fraze deosebit de interesante? V-ati gandit ca uneori nu intereseaza pe nimeni ceea ce spuneti? Ceea ce este important pentru noi, gandit de noi nu este neaparat esential pentru ceilalti. Si atunci de ce mai vorbim? De ce nu ne rezumam la niste conversatii sterile gen:”buna!, ce mai faci?”.Acest ”ce faci?” este uneori inutil. Cati dintre noi spun ca fac ”rau”la inceputul unei conversatii chiar daca e asa? Nu vreau sa mai aud nimic din ceea ce ai de spus. Nu ma intereseaza. Crezi ca te poti juca la nesfarsit cu niste notiuni pe care crezi ca numai tu le intelegi. Toamna imi displace. Ma indispune. Ma face sa ma gandesc la lucrui fara sens si imi pierd vremea stand si contempland asupra unor lucruri fara cap si fara coada.
Omul este o fiinta nostima. Crede mereu ca viitorul o sa se schimbe, ca lucrurile o sa fie mai frumoase. Uneori are dreptate, alteori nu. Totusi se spune ca trebuie sa ai incredere in viitor, sa lasi in urma trecutul si sa te concentrezi pe ceea ce o sa urmeze. Doar ca astea sunt teorii. Nu stiu daca exista oamenii care sa se poata detasa de trecut. La urma urmei suntem reprezentati si de ceea ce am facut un viata, nu doar ceea ce ne propunem de acum inainte sau de ce asteptari avem. Uneori avem prea multe pretentii si credem ca meritam sa fim recunoscuti pe plan modial pentru niste notiuni care nu ne apartin.


 Trebuie sa idealizezi realul pe care-l vezi și să realizezi idealul pe care-l simți.(Alexander Dumas)

...ideal

Am renuntat sa mai sper la o lume ideala, in care totul este perfect, in care visele se impletesc cu realitatea. Insa mai cred ca in orice fiinta omeneasca exista acea demnitate care ne deosebeste de animale, care ne ridica deasupra a tot ceea ce putem crea si ne apropie de idealul perfectiunii.

Oglindirea a ceea ce vreau sa fiu

Simt ca in jurul meu ai creat un Univers din care eu nu pot scapa. Ma simt incatusata de propriile dorinte si pentru prima data in viata simt nevoia sa spun punct si de la capat. Nu pentru ca m-am plictisit de viata pe care o am, ci pentru ca vreau sa imi testez limitele, sa-mi descopar adevarata personalitate. Nu ma regasesc in ceea ce esti tu, in oglindirea ta si nici nu am de gand sa fiu ceea ce tu nu ai putu sa fii. Nu vreau sa fac parte din lista ta de prieteni pe care oricum ii vei uita. Ma privesti cu aceeasi ochi duiosi dar care mie acum nu imi mai exprima nimic. Intensitatea cu care imi strangi mana, temandu-te probabil ca nu ma vei mai vedea, ma infioara. Am decis sa plec intr-un vis pe care am sa-l transform in realitate. Numai eu si persoana mea, pentru prima data, fata in fata. Afara nu mai este asa de frig, iar razele timide ale soarelui imi mangaie pielea si imi. Este un nou inceput. Am de gand sa ma schimb si sunt convinsa ca nu o sa-ti placa noua persoana. Nici nu imi pasa.

Am decis sa ne intalnim pentru ca doreai sa imi spui ceva. Initial am vrut sa te refuz si sa gasesc un motiv banal pentru a justifica absenta mea. Iata-ma in fata ta. Ma privesti uimit si incerci sa ma faci sa stau cat mai mult. Privirea ta ma analizeaza si ramane fixata in pamat.

-Ridica-ti ochii, pentru numele Lui Dumnezeu!

Insa tu ma ignori.

-Am vrut sa iti spun ca vreau sa ma apuc de scris. Imi doresc sa scriu o carte, sa ma cunoasca toata lumea, sa dau autografe, sa ma simt si eu CINEVA. Vreau ca atunci cand trec pe strada lumea sa ma cunoasca. Vreau sa vad si eu in orice floare o fiinta, in orice cantec o simfonie de vorbe, intr-o privire 1000 de cuvinte ce se impletesc armonios cu un suras cald intr-o zi ce nu parea deosebita. Sa simt freamatul vietii. Sa ma cunosc. Ma uit in adancul sufletului meu si vad oglindirea a ceea ce vreau cu adevarat sa fiu. Cred ca orice om are o stea a lui care in momentele cele mai grele straluceste cu toata puterea. Privind in adancul fiintei mele am gasit ceea ce cautam in alte persoane. Uitandu-ma in ochii tai m-am vazut pe mine, oglindirea a ceea ce vad altii, caci de multe ori ceea ce sunt este diferit de ceea ce predindeam a fi sau chiar eram cu adevarat. Inchide ochii si lasa-te purtata de caldura ce iti curpinde tot trupul. Lasa vantul sa intre prin tine. Elibereaza-ti mintea si uita-te in adancul sufletului tau. Cauta sa gasesti ceea ce vrei de la ceilalti in interiorul. Gaseste-ti idealul.

In acel moment am simtit ca traiesc. In acel moment am fost si apa si focul, aerul si pamantul, luna si soarele si pietre si plante.Insa am sflarsit prin a fi fiinta desavarsita, omul.

In acele clipe L-am intalnit pe Dumnezeu.

"Când nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat a fi cine eram, m-am regăsit pe mine însămi. Când am cunoscut umilinţa şi supunerea, am devenit liberă."(Paulo Coelho)

...

Stiti si voi ca fiecare fata viseaza la un "Fat-Frumos", la o familie, la copii si treburi d-ale casei. Eu insa, de cand ma stiu pe lumea asta nu m-am gandit niciodata la asa ceva. Nici nu ma pot imagina pe mine in postura de sotie, mama, nora etc. Cred ca as innebuni. Sigur ca visez la nunta mea, insa de fiecare data totutul se opreste acolo, ca si cand dupa acel moment viata s-ar sfarsi. Nu am nimic "after"(si cred ca nici nu vreau). Mereu mi-am dorit sa fac ceva diferit, sa nu ma asez confortabil intr-un birou si sa nu stie nimeni de exitenta mea. Multa vreme m-a tentat ideea de a te dedica in totalitate profesiei(si inca mai cred in asa ceva). In momentul in care am scos aceasta revelatie pe gura a sarit toata lumea pe mine "cee!ce-s ideile astea la tine!ai innebunit?!". Unii sustin ca nu esti un om implinit fara o familie, insa aceleasi persoane nu mai stiu cum sa scape de ea. Aveti dreptate, dragostea este ceva frumos, minunat, extraordinar...insa trece. Nu maine, nu poimaine dar in 4-5 ani se duce ca si cand nu ar fi exista vreodata. Si cu ce ramai?Cu un sot caruia mai mult ca niciodata ii vezi defectele, cu copii de crescut si monotonia unei zile in care pleci si te intorci. Unii afirma ca avem numai o viata, insa eu ma intreb: stim oare ce sa facem cu ea?

Simplitatea pradatorului acoperit de nea

Stii, uneori ma trezesc si ma intreb de ce fac toate astea. Oare am vreun scop? Oare inca imi mai pasa? Stiu ca nu e asa. Cu toate acestea ceva imi spune ca mint sau ca ma mint. Nu cred ca mai conteaza ceea ce simt, insa as vrea si eu sa aflu ce anume ma impiedica sa ma exprim. Oare pentru ca te consider prea sus si eu prea jos? Oare pentru ca imi dau seama ca nu ne-am intelege? Sau poate ca am constiinta prea incarcata cu ceva ce exista doar in imaginatia mea? Aberez. Imi doresc sa fiu muta si poate ca asa as avea o scuza pentru tacerea mea. Tacere ce imi trezeste fiori reci si ma face sa visez la lucruri ce niciodata nu se vor realiza. Tacere ce ma face sa cred din ce in ce mai mult ca sa plangi e o prostie, sa suspini e inutil si sa zambesti nu mai are rost. Tacere ce ma face sa am trezesc in fiecare noapte si sa ma intreb daca mai are vreun sens sa ma scol dimineata. Imi doresc sa fiu parte din muzica pe care o asculti, din viata ta, sa fiu hainele pe care le porti si sa am cinstea parfumului ce te invaluie. Vreau sa fiu lucrurile simple ce-ti ocupa timpul. Dar fara sa ma vezi. Pentru ca daca m-ai vedea m-as simti descoperita, goala in fata unei audiente la o licitatie ce ma analizeaza insistent spre a decide pretul cu care ma vor lua acasa. Iar eu nu sunt de vanzare pentru ca stiu ca nu ti-ai putea permite sa ma cumperi.

Ies grabita din casa si alunec in mormanul de zapada din fata casei. Oare spre ce ma indrept? Am vreo destinatie? Da, sigur ca am. Insa sunt convinsa ca si de data aceasta ma voi intoarce de la jumatatea drumului, cu ochii atintiti in jos, repetandu-mi insistent "ce a fost in capul meu?". Lacrimile, asa cum am spus, sunt inutile. Ele nu fac decat sa te adanceasca si mai mult intr-o suferinta deja existenta. Unii sustin ca e o forma de descatusare, de eliberare. Eu consider ca senzatia de libertate toatala este data numai de un strigat ce vine din adancul fiintei tale. Mainile mi-au inghetat. Am uitat sa imi iau manusi si fular. Sunt incordata si abia ma pot misca. Nu e din cauza frigului. E o senzatie permanenta pe care o am atunci cand ma gandesc la tine. Ma simt ca o felina atunci cand isi apuca prada. Nu, nu te consider o prada. Pentru ca prada este, de cele mai multe ori, infranta in lupta, iar tu nu poti fi infrant. Insa ca si tine, prada este si ea ceva ravnit de catre pradator, ceva fara de care atacatorul nu ar putea supravietui. Este existenta lui. Este idealul pentru care isi perfectioneaza atacurile.

Imi ridic privirea catre cer si zaresc un fulg ce mi se aseaza pe palton. Pur, inocent, simplu...Ma asez pe jos si privesc dansul fulgilor de nea. Da, stiu, poate ca am innebunit si da, stau pe jos, in mijlocul drumului si privesc fulgii ce acopera incet, incet astfaltul. Uneori simti nevoia sa faci lucruri nebunesti, menite sa te aduca la o simplitate pe care nu o mai gasesti si de care iti este in permanenta dor. Nici nu am observat trecatorii ce cu siguranta se uitau la mine, asta daca a trecut cineva pe acolo.

Ma regasesc in lucrurile simple, ce ma fac sa uit de lucrurile si mai simple, dar pe care le privesc intr-un mod diferit, mult mai complicat.